Evanghelie: Scurtă biografie a celor şapte episcopi români greco-catolici morţi în faimă de martiri sub regimul comunist

Aceste biografii sintetice au fost elaborate pe baza informațiilor cuprinse în
lucrarea POSITIO super martyrio, prin care s-a argumentat la Roma martiriul celor
șapte episcopi greco-catolici.

1. Scurtă biografie a Episcopului Vasile Aftenie

Fiul lui Petru și al Agafiei Lita, s-a născut la 14.07.1899 la Lodroman, județul Alba. A
primit botezul și mirul la 16 iulie din același an. După școala elementară, urmată în
satul natal, a frecventat cursurile Gimnaziului superior de la Blaj. Și-a luat examenul
de maturitate în 1918, pe când se afla în permisie de pe frontul Primului Război
Mondial. În 1919 a intrat la Seminarul din Blaj, apoi a fost trimis la Roma ca student
la Colegiul Pontifical Grec. Întors în țară – după obținerea doctoratului în teologie în

1925 la Ateneul De Propaganda Fide – a îndeplinit diverse funcții la Curia
arhieparhială din Blaj. Acolo a fost hirotonit preot la 1.01.1926.
A fost numit profesor de teologie la Academia Teologică din Blaj și prefect de studii la
Seminar. În 1934 a primit funcția de protopop de București. În 1938 a fost numit
canonic în Capitlul de la Blaj, iar în 1939 a devenit rector al Academiei Teologice
blăjene. În 1940 a fost numit episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș
și i s-a încredințat funcția de vicar general pentru București și Vechiul Regat.
După instaurarea regimului comunist în România, autoritățile au trecut la aplicarea
planului de „lichidare” a Bisericii Române Unite prin „unificarea” ei cu Biserica
Ortodoxă Română, preluat după modelul stalinist. Împreună cu toți ceilalți episcopi
greco-catolici, episcopul Aftenie și-a apărat Biserica, a refuzat toate așa-numitele
„invitații” de a trece la ortodoxie și i-a pregătit pe credincioși pentru zilele grele care
urmau.
A fost arestat în noaptea de 28/29 octombrie 1948, împreună cu întregul Episcopat
greco-catolic. Aflându-se în lagărul de la Căldărușani, la 25.05.1949 a fost despărțit
de ceilalți episcopi și a fost încarcerat la București, în subsolul Ministerului de
Interne. Securitatea a încercat să-i monteze un proces politic, pentru a ascunde
adevărata motivație a arestării, cea religioasă. În urma violențelor fizice și psihice
suferite în timpul celor 10 luni de anchetă, la 25.03.1950 a suferit un accident
cerebral (o hemipareză). Trimis la „spitalul” închisorii Văcărești, a murit după alte 45
de zile, la 10.05.1950.
A fost înmormântat în Cimitirul Bellu Catolic, sub supravegherea Securității.
Osemintele sale au fost deshumate la 12.05.2010, fiind momentan depuse în
Biserica „Bunavestire” (Acvila) din București.

2. Scurtă biografie a Episcopului Valeriu Traian Frențiu

Fiul lui Ioachim, preot greco-catolic, și al Rozaliei Demeter, s-a născut la Reșita,
județul Caraș-Severin, la 25.04.1875. A primit botezul și mirul la 23 mai în același an.
A frecventat școala elementară în localitatea natală, apoi a mers la Blaj, la Gimnaziul
superior, unde a luat examenul de maturitate în 1894. A fost trimis,  din partea
Eparhiei de Lugoj, la Seminarul central din Budapesta. Hirotonit preot la Lugoj în
20.09.1898, a fost apoi trimis la Viena, la Augustineum, unde a obținut doctoratul în
teologie în 1902.
Întors în Eparhie, a îndeplinit diferite funcții în Curie, după care a fost numit protopop
de Cugir în 1904. În 1912 a devenit Vicar foraneu de Hațeg.  La 14.01.1913 a fost
consacrat episcop de Lugoj. În 1920, Papa Benedict al XV-lea l-a numit asistent al
Tronului pontifical. În 1922, a fost transferat la Oradea, ca episcop eparhial. Datorită
posibilităților financiare deosebite ale acestei Eparhii, a putut deschide școli
confesionale la Oradea și la Beiuș. A construit la Oradea Seminarul mare și Institutul
teologic. S-a implicat în construirea de noi biserici, precum și în apostolat, aducându-
i în Eparhie pe Părinții Asumpționiști, pe Oblatele Asumpționiste, pe Franciscanii
conventuali și alte congregații. În 1940, l-a primit ca auxiliar pe episcopul Ioan Suciu.
În același an, din pricina ocupării nordului Transilvaniei de către Ungaria horthystă în
urma Diktatului de la Viena (1940), a decis să rămână la Beiuș, oraș aflat dincolo de
noua graniță. Aproape întreg teritoriul Eparhiei de Oradea ajunsese să facă parte din

Ungaria și a fost încredințat episcopului de Cluj-Gherla, PS Iuliu Hossu, ca
administrator apostolic, episcopul Ioan Suciu rămânând la Oradea ca episcop
auxiliar.
În 1941, scaunul mitropolitan de Alba Iulia și Făgăraș rămăsese vacant. Episcopul
Valeriu Traian Frențiu a fost numit administrator apostolic al Arhieparhiei de Alba
Iulia și Făgăraș, rămânând în același timp episcop de Oradea. A condus Arhieparhia
cu multă demnitate și înțelepciune în tot cursul războiului, până la începutul anului
1947, apoi s-a întors în Eparhia de Oradea, al cărei teritoriu fusese reintegrat în
România după război. În 1948 a fost numit arhiepiscop ad personam de Papa Pius al
XII-lea.
Ca decan de vârstă al episcopilor greco-catolici, a prezidat toate conferințele
episcopale din perioada vacanței scaunului mitropolitan de Alba Iulia și Făgăraș
(1941-1948), a reprezentat Biserica Română Unită în fața autorităților și a condus
astfel rezistența acestei Biserici în fața asaltului întreprins împotriva ei de guvernul
comunist.
A fost arestat în noaptea de 28/29 octombrie 1948, odată cu ceilalți episcopi greco-
catolici. Alături de aceștia, a fost dus mai întâi în lagărul organizat de Securitate în
vila patriarhului ortodox din comuna Dragoslavele, apoi în lagărul organizat la
mănăstirea ortodoxă de la Căldărușani. În 1950 a fost transferat în închisoarea cu
regim de exterminare de la Sighet. Deși s-a îmbolnăvit grav din pricina condițiilor de
viață de acolo, n-a primit niciun fel de îngrijire medicală și a murit la 11.07.1952, în
celula 44, înconjurat de frații săi întru episcopat.
A fost înmormântat în Cimitirul orașului de pe strada Rodnei din Sighet, mormântul
său fiind necunoscut.

3. Scurtă biografie a Episcopului Ioan Suciu

Fiu al lui Vasile Suciu, preot greco-catolic, și al Mariei Coltor, s-a născut la Blaj,
județul Alba, la 3.12.1907. A primit botezul și mirul la 24 decembrie din același an.
După școala elementară și cea secundară la Blaj, și-a luat examenul de maturitate în
1925 la Liceul Sfântul Vasile cel Mare. A fost apoi trimis la Roma, la Colegiul
Pontifical Grec. A luat doctoratul în filozofie în 1927 la Ateneul De Propaganda
Fide și doctoratul în teologie, în 1932, la Ateneul Angelicum.
Întors în țară, a fost numit profesor de religie la Liceul Comercial de băieți din Blaj,
apoi la Liceul Sfântul Vasile cel Mare. În 1939, i s-au încredințat cursuri la Academia
Teologică. Smerit, energic, plin de zel, excelent predicator, foarte respectat, a captat
energiile tinerilor, publicând pentru ei lucrări de mare valoare catehetică și pastorală.
La 25.05.1940 a fost numit episcop auxiliar de Oradea, consacrarea având loc la
20.07.1940, la scurt timp înainte de Diktatul de la Viena. Rămas în teritoriul ocupat
de trupele horthyste, a desfășurat între 1940 și 1946 un apostolat impresionant, în
ciuda dificultăților pricinuite de război și de regimul de ocupație.
La începutul lui 1947 s-a întors la Blaj ca administrator apostolic al Arhieparhiei de
Alba-Iulia și Făgăraș, unde a întărit zelul clerului și al poporului prin numeroase
inițiative pastorale și spirituale. A întărit în credință pe credincioși, care începeau să
simtă presiunile venite din partea autorităților comuniste pentru a părăsi Biserica

Română Unită (Greco-Catolică) în vederea „unificării” cu Biserica Ortodoxă. De
teama marii sale popularități, a fost arestat de două ori, în septembrie 1948, în timpul
unor vizite pastorale, desfășurate chiar în timp ce se derula asaltul împotriva Bisericii
Române Unite.
A fost arestat pentru a treia oară, la 27.10.1948, odată cu ceilalți episcopi greco-
catolici. La 10.05.1949, Securitatea l-a ridicat din lagărul organizat la mănăstirea
Căldărușani și l-a dus la București, la Ministerul de Interne. Știind clar că nu-și va
renega credința catolică, Securitatea l-a maltratat în anchete dure în încercarea de a-
l implica într-un proces politic. La 26.10.1950 a fost transferat la închisoarea cu regim
de exterminare de la Sighet. Deși suferea de colită cronică, nu a primit regim
alimentar adecvat, și nici îngrijiri medicale, murind de foame în celula 44, la
27.06.1953, înconjurat de frații săi în episcopat. A fost înmormântat în „Cimitirul
Săracilor” de la Sighet, iar mormântul său a rămas necunoscut.

4. Scurtă biografie a Episcopului Tit Liviu Chinezu

Fiul lui Ioan Paul, preot greco-catolic, și al Elenei Ceușan, s-a născut la 22
decembrie 1904 la Iernuțeni (Reghin), județul Mureș. A primit botezul și mirul la 26
decembrie din același an. După școala elementară la Huduc și cea secundară la
Reghin, a urmat ultimii doi ani școlari la Blaj, la Liceul Sfântul Vasile cel Mare,
absolvit cu examenul de maturitate în 1925. A fost apoi trimis la Roma, la Colegiul
Pontifical Grec, obținând doctoratul în filozofie la Ateneul De Propaganda Fide în
1927 și licența în teologie la Ateneul Angelicum în 1931.
Întors în țară, a îndeplinit funcția de capelan al școlilor din Blaj. În 1932 a fost numit
profesor de teologie. Între 1941 și 1945 a fost rector al Academiei teologice din Blaj.
S-a implicat activ în înființarea și funcționarea Societății „Sfântul Niceta de
Remesiana” pentru preoții celibi. În 1946 a fost numit protopop de București, iar în
1948, canonic al Capitlului din Blaj.
A fost considerat de Securitate drept „unul dintre cei mai fermi opozanți față de
unirea dintre Biserica greco-catolică și Biserica ortodoxă română”.
A fost arestat în noaptea de 28/29 octombrie 1948, împreună cu episcopii greco-
catolici și cu alți 25 de preoți cu responsabilități în eparhiile lor, în cadrul prigoanei
comuniste care a suprimat Biserica Română Unită. În lagărul de la Căldărușani a fost
consacrat în secret episcop la 25.04.1949, prin mandat venit de la Nunțiatura
Apostolică; și-a oferit atunci viața pentru Papa. Refuzând să se lepede de Biserica
sa, a fost transferat în 25.05.1950 la închisoarea cu condiții de exterminare de la
Sighet. S-a îmbolnăvit grav din pricina condițiilor de viață existente acolo. Neprimind
niciun fel de îngrijire medicală, boala s-a agravat; a fost izolat într-o celulă, unde a
murit după câteva ore, la 15 ianuarie 1955. A avut consolarea să primească
dezlegarea sacramentală de la episcopii „măturători” din acea zi, PS Alexandru
Todea și PS Adalbert Boros.
A fost îngropat în „Cimitirul Săracilor” din Sighet, iar mormântul său nu mai poate fi
identificat astăzi.

5. Scurtă biografie a Episcopului Ioan Bălan

Fiu al lui Ștefan și al Anicăi Muntean, s-a născut la Teiuș, județul Alba, la 12.02.1880;
a fost botezat și miruit a doua zi, la 13 februarie. După școala elementară din satul
natal, a urmat cursurile Gimnaziului superior de la Blaj, unde și-a luat examenul de
maturitate în 1899. A fost trimis ca seminarist al Arhieparhiei de Alba-Iulia și Făgăraș
la Seminarul central din Budapesta (1899-1904), apoi a obținut o bursă de studii la
Institutul Augustineum din Viena (1904-1906), unde a luat doctoratul în teologie în
1906.
A fost hirotonit preot în 1903, la Blaj, unde a îndeplinit apoi diverse funcții în școlile
confesionale de băieți și în Curia arhieparhială. S-a făcut cunoscut ca publicist în
jurnalele Bisericii locale. În 1909 a fost numit ca preot al credincioșilor greco-catolici
din București, iar în 1911, după terminarea construcției primei biserici greco-catolice
din București, Biserica Sfântul Vasile cel Mare de pe str. Polonă, a fost numit
protopop greco-catolic de București. În 1920 a devenit canonic al Capitlului de la
Blaj. În 1921 a fost numit rector al Academiei de Teologie. În 1929 a fost numit
membru al Comisiei pontificale însărcinate cu redactarea dreptului canonic al
Bisericilor Orientale. A publicat lucrări de teologie și a tradus în română Noul
Testament. În 1936 a fost consacrat episcop de Lugoj.
A fost arestat la 29.10.1948, odată cu ceilalți episcopi români uniți, în cadrul
prigoanei comuniste care a suprimat Biserica Română Unită. În urma refuzului său
de a „trece” la ortodoxie, în conformitate cu planul sovietic de „lichidare” a Bisericii
sale, a fost încarcerat în închisoarea cu condiții de exterminare de la Sighet, între
1950 și 1954.
După așa-zisa eliberare din închisoare, la 4.01.1955, cei trei episcopi greco-catolici
supraviețuitori ai Sighetului, PS Iuliu Hossu, PS Ioan Bălan și PS Alexandru Rusu, au
fost plasați în Domiciliu Obligatoriu (D.O.). De aici, episcopul Ioan Bălan i-a încurajat
pe credincioșii greco-catolici să-și declare public apartenența confesională și a
susținut reorganizarea structurilor Bisericii Române Unite în clandestinitate.
Începând din august 1956, a fost izolat de ceilalți episcopi și plasat în D.O. la
mănăstirea ortodoxă Ciorogârla, unde a rămas ultimii trei ani de viață. Până în ultima
clipă, a fost supus la nenumărate presiuni pentru a renega comuniunea cu urmașul
lui Petru, Papa Romei, și credința catolică.
La 7.07.1959 și-a pierdut de două ori cunoștința. A refuzat să „treacă” la ortodoxie în
schimbul dreptului de a se întoarce la Lugoj pentru un tratament medical adecvat;
acest lucru i-a grăbit moartea, survenită la 4.08.1959.
A fost înmormântat sub controlul Securității la Cimitirul Bellu din București. În
așteptarea beatificării, osemintele sale au fost deshumate la 8.10.2013, fiind
depozitate în Catedrala din Lugoj.

6. Scurtă biografie a Episcopului Alexandru Rusu

Fiu al lui Vasile, preot greco-catolic, și al Rozaliei Sabo, s-a născut la 22.11.1884 la
Șăulia de Câmpie (azi în jud. Mureș), într-o familie cu 12 copii; a primit botezul și
mirul două zile mai târziu, la 24 noiembrie. A urmat școala elementară și secundară
la Bistrița, apoi la Târgu Mureș și în final la Blaj, unde și-a luat examenul de

maturitate în 1903; a fost apoi trimis ca seminarist al Arhieparhiei de Alba-Iulia și
Făgăraș la Seminarul Central din Budapesta, unde a luat doctoratul în teologie în
1910.
Hirotonit preot în același an la Blaj, a fost numit profesor de teologie și director al
ziarului Unirea; în 1923, a fost numit canonic al Capitlului mitropolitan. Între 1925 și
1930, a fost rectorul Academiei Teologice din Blaj.
La 30.01.1931 a fost consacrat episcop al noii Eparhii greco-catolice de Maramureș.
În 1946 a fost ales de Sinodul electoral din Blaj ca prim candidat pentru funcția de
mitropolit. Papa Pius al XII-lea și-a dat acordul pentru numire, dar regimul comunist
s-a opus, în intenția evidentă de a dezorganiza Biserica Română Unită.
A fost arestat în dimineața zilei de 29.10.1948, odată cu ceilalți episcopi greco-
catolici, în cadrul prigoanei comuniste care a suprimat Biserica Română Unită. Între
1950 și 1954 a fost încarcerat la închisoarea din Sighet, împreună cu ceilalți episcopi
greco-catolici.
După așa-zisa eliberare din închisoare la 4.01.1955, ce a avut loc cu ocazia unei
scurte perioade de „destalinizare” (1955-1956), a fost plasat în Domiciliu Obligatoriu
(D.O.) împreună cu ceilalți doi episcopi supraviețuitori ai Sighetului (PS Ioan Bălan și
PS Iuliu Hossu), la mănăstirea Curtea de Argeș, apoi la mănăstirea Ciorogârla, iar la
13.08.1956 a fost transferat singur în D.O. la mănăstirea Cocoș.
A fost rearestat la 30.12.1956. După un proces stalinist la Tribunalul Militar al
Regiunii a III-a Militare Cluj, a fost condamnat la închisoare pe viață, sub acuzația de
înaltă trădare.
Cei trei episcopi supraviețuitori ai Sighetului susținuseră împreună reorganizarea în
clandestinitate a Bisericii Greco-Catolice și îi încurajaseră pe credincioșii greco-
catolici să se manifeste pentru a convinge autoritățile de existența lor. În acest
context, decizia de condamnare pe viață episcopului Rusu a fost luată pentru a
teroriza populația greco-catolică și pe ceilalți doi episcopi rămași în D.O. (PS Ioan
Bălan și PS Iuliu Hossu). Timp de șase ani și jumătate PS Rusu a trecut prin
închisori cu regim foarte dur (Gherla, Pitești, Dej). În urma condițiilor de acolo (lipsă
de apă, de aer, miros, alimentație precară, statul în picioare, pedepse, frig, lipsă
totală de igienă), a murit de septicemie la 9.05.1963, în „spitalul” închisorii de la
Gherla.
A fost înmormântat în cimitirul închisorii, iar mormântul său nu a putut fi identificat
până astăzi.

7. Scurtă biografie a Episcopului Iuliu Hossu

Fiu al lui Ioan, preot greco-catolic, și al Victoriei Măriuțiu, Iuliu Hossu s-a născut la
31.01.1885 la Milașu Mare (azi Milaș, jud. Bistrița-Năsăud). A primit botezul și mirul
la 19 martie din același an. Între 1892 și 1896, a frecventat școala elementară
confesională din satul natal. A urmat studiile secundare până în 1900 la Gimnaziile
din Reghin și din Târgu Mureș. Apoi a urmat cursul superior la Liceul din Blaj, unde
și-a luat examenul de maturitate în 1904. Trimis la Roma, la Colegiul Urbanian, a
obținut doctoratul în filozofie (1906) și în teologie (1910) la Ateneul De Propaganda
Fide. Încardinat la Lugoj, a fost sfințit preot în 1910 la Roma.

A avut diferite funcții la Curia de la Lugoj, iar în timpul Primului Război Mondial a fost
capelan militar. În 1917 a fost numit episcop de Gherla. Figură proeminentă în timpul
evenimentelor Unirii Transilvaniei cu Regatul României în 1918, a fost renumit și
pentru activitatea sa pastorală. În 1930, Eparhia sa devenind „de Cluj-Gherla”,
episcopul Hossu și-a stabilit reședința la Cluj.
După instaurarea regimului comunist, împreună cu toți ceilalți episcopi greco-catolici,
a respins fără teamă toate manevrele autorităților comuniste care vizau
dezorganizarea și, în final, scoaterea în afara legii a Bisericii Greco-Catolice
Române. I-a pregătit pe credincioși pentru zilele grele care urmau.
A fost arestat în noaptea de 28/29 octombrie 1948, împreună cu ceilalți episcopi
români uniți, în cadrul prigoanei staliniste dezlănțuite împotriva Bisericii Greco-
Catolice. Între 1950 și 1954, a fost întemnițat la închisoarea din Sighet, în urma
refuzului său repetat de a-și părăsi Biserica.
După așa-zisa eliberare din închisoare, la 4.01.1955, a fost dus în Domiciliu
Obligatoriu în două mănăstiri ortodoxe, împreună cu ceilalți doi episcopi
supraviețuitori ai închisorii din Sighet. Între 1955-1956, perioada „destalinizării
ezitante”, i-a încurajat pe credincioșii greco-catolici să-și declare public apartenența
confesională și a susținut reorganizarea structurilor Bisericii Greco-Catolice în
clandestinitate.
Începând din august 1956, a fost izolat în Domiciliu Obligatoriu la mănăstirea
ortodoxă Căldărușani vreme de aproape 14 ani. Acolo a fost supus până la sfârșitul
zilelor sale unor continue presiuni și umiliri care ar fi trebuit să-l determine să renege
comuniunea cu Urmașul lui Petru și credința catolică.
În 1969 a fost făcut cardinal in pectore de Papa Paul al VI-lea. În timpul vizitei
trimisului papal, Giovanni Cheli, episcopul Hossu i-a cerut respectuos Papei să
accepte ca el să-și continue lucrarea pentru Biserică în țară și să nu fie numit
cardinal câtă vreme Biserica sa era persecutată.
La 7 mai 1970 și-a pierdut de mai multe ori cunoștința. Din pricina condițiilor severe
de izolare, familia sa nu a fost înștiințată, iar spitalizarea s-a făcut cu o săptămână de
întârziere, nelăsându-i-se nicio șansă de restabilire. A murit la spitalul Colentina din
București la 28 mai 1970.
A fost înmormântat a doua zi după deces la Cimitirul Bellu Catolic din București. La
7.03.2019 s-a desfășurat procedura de deshumare a osemintelor sale. O parte din
oseminte au rămas în același mormânt, cealaltă parte fiind transferată în Eparhia sa
de Cluj-Gherla.

De Emanuel Cosmovici și Pr. Cristian Langa
(Din e-communio.ro)