Evanghelie: Mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc pentru a III-a Zi Mondială a Săracilor

17 noiembrie 2019
Nădejdea celor săraci nu va pieri pentru totdeauna
1. „Nădejdea celor săraci nu va pieri pentru totdeauna” (Ps 9,19). Cuvintele din psalm manifestă o
actualitate incredibilă. Exprimă un adevăr profund pe care credința reușește să-l imprime mai ales
în inima celor mai săraci: a reda speranța pierdută în fața nedreptăților, suferințelor și
precarităților vieții.

Psalmistul descrie condiția săracului și aroganța celui care-l asuprește (cf. 10,1-10). Invocă
judecata lui Dumnezeu pentru ca să fie redată dreptatea și să fie depășită nelegiuirea (cf. 10,14-
15). Pare că în cuvintele sale revine întrebarea care se urmărește în decursul secolelor până în
zilele noastre: cum poate Dumnezeu să tolereze această inegalitate? Cum poate permite ca săracul
să fie umilit, fără a interveni în ajutorul său? De ce permite ca acela care asuprește să aibă viață
fericită în timp ce comportamentul său ar trebui să fie condamnat chiar în fața suferinței
săracului?
În momentul compunerii acestui Psalm era prezentă o mare dezvoltare economică, dezvoltare
care, așa cum se întâmplă adesea, a ajuns să producă și dezechilibre sociale puternice. Repartiția
inegală a generat un grup numeros de nevoiași, a căror condiție apărea și mai dramatică dacă este
confruntată cu bogăția la care au ajuns câțiva privilegiați. Autorul sacru, observând această
situație, pictează un tablou pe atât de realist pe cât de adevărat.
Era timpul în care oamenii aroganți și fără niciun simț al lui Dumnezeu îi vânau pe săraci pentru a
lua în stăpânire chiar și puținul pe care-l aveau și a-i reduce în sclavie. Nu este foarte diferit
astăzi. Criza economică n-a împiedicat numeroase grupuri de persoane să aibă o îmbogățire care
adesea apare pe atât de anormală cu cât mai mult pe străzile din orașele noastre atingem cu mâna
numărul uriaș de săraci cărora le lipsește necesarul și care uneori sunt chinuiți și exploatați. Vin în
mine cuvintele din Apocalips: „Pentru că spui: «Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu am nevoie de
nimic», dar nu știi că tu ești mizerabil, vrednic de milă, sărac, orb și gol” (Ap 3,17). Trec secolele
dar condiția de bogați și săraci rămâne neschimbată, ca și cum experiența istoriei n-ar învăța
nimic. Așadar, cuvintele din Psalm nu se referă la trecut, ci la prezentul nostru pus în fața
judecății lui Dumnezeu.
2. Și astăzi trebuie să prezentă multe forme de noi sclavii la care sunt supuși milioane de bărbați,
femei, tineri și copii.
Întâlnim în fiecare zi familii constrânse să părăsească țara lor pentru a căuta forme de subzistență
în altă parte; orfani care și-au pierdut părinții sau care au fost despărțiți violent de ei pentru o
exploatare brutală; tineri în căutarea unei realizări profesionale cărora le este împiedicat accesul la
muncă prin politici economice mioape; victime ale atâtor forme de violență, de la prostituție la
droguri, și umilite în interiorul lor. În afară de asta, cum să uităm milioanele de imigrați victime
ale atâtor interese ascunse, adesea instrumentalizați pentru uz politic, cărora le este negată
solidaritatea și egalitatea? Și atâtea persoane fără adăpost și marginalizate care umblă pe străzile
orașelor noastre?
De câte ori vedem săracii la gropile de gunoi adunând rodul rebutului și al superfluului, pentru a
găsi ceva cu care să se hrănească sau să se îmbrace! Deveniți ei înșiși parte dintr-o groapă de
gunoi umană sunt tratați ca rebuturi, fără vreun sentiment de vinovăție să-i cuprindă pe cei care
sunt complici ai acestui scandal. Judecați adesea ca paraziți ai societății, săracilor nu le este iertată
nici măcar sărăcia lor. Judecata este mereu sus. Nu pot să-și permită să fie timizi sau descurajați,
sunt percepuți ca amenințători sau incapabili, numai pentru că sunt săraci.

2
Dramă în dramă, nu le este permis să vadă capătul tunelului mizeriei lor. Chiar s-a ajuns să se
teoretizeze și să se realizeze o arhitectură ostilă în așa fel încât să se debaraseze de prezența lor
chiar și pe străzi, ultime locuri de primire. Merg dintr-o parte a alta a orașului, sperând să obțină
un loc de muncă, o casă, un afect… Fiecare eventuală posibilitate oferită devine o rază de lumină;
și totuși, și acolo unde ar trebui să se înregistreze cel puțin dreptatea, adesea se năpustesc asupra
lor cu violența samavolniciei. Sunt constrânși la ore infinite sub soarele arzător pentru a aduna
roadele din acea perioadă, dar sunt recompensați cu o plată derizorie; nu au siguranță cu privire la
locul de muncă și nici condiții umane care să permită să se simtă egali cu ceilalți. Nu există pentru
ei șomaj, indemnizație, nici posibilitatea de a se îmbolnăvi.
Psalmistul descrie cu realism crud atitudinea bogaților care-i jecmănesc pe săraci: „Stă la pândă
ca să-l prindă pe cel sărman… îl trage în lațul său” (cf. Ps 10,9). Este ca și cum pentru ei ar fi
vorba de o partidă de vânătoare, unde săracii sunt urmăriți, prinți și făcuți sclavi. Într-o condiție ca
aceasta inima atâtora se închide, iar dorința de a deveni invizibili se impune. Așadar, recunoaștem
o mulțime de săraci tratați adesea cu retorică și suportați cu deranj. Devin ca transparenți și glasul
lor nu mai are forță și nici consistență în societate. Bărbați și femei tot mai străini printre casele
noastre și marginalizați printre cartierele noastre.
3. Contextul pe care îl descrie Psalmul se colorează cu tristețe, datorită nedreptății, suferinței și
amărăciunii care îi lovesc pe cei săraci. Cu toate acestea, oferă o frumoasă definiție a săracului. El
este cel care „se încrede în Domnul” (cf. v. 11), pentru că are certitudinea că nu este părăsit
niciodată. Săracul, în Scriptură, este omul încrederii! Autorul sacru oferă și motivul acestei
încrederi: el „îl cunoaște pe Domnul său” (cf. ibid.), și în limbajul biblic acest „a cunoaște” indică
un raport personal de afect și de iubire.
Suntem în fața unei descrieri cu adevărat impresionante pe care nu ne-am aștepta-o niciodată.
Totuși, asta nu face decât să exprime măreția lui Dumnezeu când se află în fața unui sărac. Forța
sa creatoare depășește fiecare și devine concretă în „amintirea” pe care el o are despre acea
persoană concretă (cf. v. 13). Tocmai această confidență în Domnul, această certitudine că nu
suntem abandonați, cheamă la speranță. Săracul știe că Dumnezeu nu-l poate abandona; de aceea
trăiește mereu în prezența acelui Dumnezeu care își amintește de el. Ajutorul său se extinde
dincolo de condiția actuală de suferință pentru a schița un drum de eliberarea care transformă
inima, pentru că îl susține în adâncul său.
4. Este un refren permanent al Sfintelor Scripturi descrierea acțiunii lui Dumnezeu în favoarea
săracilor. El este cel care „ascultă”, „intervine”, „ocrotește”, „apără”, „răscumpără”,
„mântuiește”… Așadar, un sărac nu-l va putea găsi niciodată pe Dumnezeu indiferent sau tăcut în
fața rugăciunii sale. Dumnezeu este cel care face dreptate și nu uită (cf. Ps 40,18; 70,6); mai mult,
este pentru el un refugiu și nu întârzie să vină în ajutorul său (cf. Ps 10,14).
Se pot construi atâtea ziduri și să se blocheze intrările pentru a ne înșela că suntem siguri cu
propriile bogății în dauna celor care sunt lăsați afară. Nu va fi așa pentru totdeauna. „Ziua
Domnului”, așa cum este descrisă de profeți (cf. Am 5,18; Is 2-5; Il 1-3), va distruge barierele
create între țări și va înlocui aroganța câtorva cu solidaritatea multora. Condiția de marginalizare
în care sunt chinuite milioane de persoane nu va mai putea dura îndelung. Strigătul lor crește și
cuprinde întregul pământ. Așa cum scria părintele Primo Mazzolari: „Săracul este un protest
continuă împotriva nedreptăților noastre; săracul este o pulberărie. Dacă îi dai foc, lumea
explodează”.
5. Niciodată nu este posibil de eludat referința presantă pe care Sfânta Scriptură o încredințează
săracilor. Oriunde se îndreaptă privirea, Cuvântul lui Dumnezeu arată că săracii sunt cei care au
necesarul pentru a trăi pentru că depind de alții. Sunt cel asuprit, cel umil, cel care este prosternat
la pământ. Și totuși, în fața acestei nenumărate cete de nevoiași, lui Isus nu-i este teamă să se
identifice cu fiecare dintre ei: „Tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați

3
făcut” (Mt25,40). A scăpa de această identificare echivalează cu a mistifica Evanghelia și a dilua
revelație. Dumnezeu pe care Isus a voit să-l reveleze este acesta: un Tată generos, milostiv,
inepuizabil în bunătatea și harul său, care dăruiește speranță mai ales celor care sunt dezamăgiți și
lipsiți de viitor.
Cum să nu evidențiem că fericirile, cu care Isus a inaugurat predicarea Împărăției lui Dumnezeu,
se deschid cu această expresie: „Fericiți sunteți voi, cei săraci” (Lc 6,20)? Sensul acestei vestiri
paradoxale este că tocmai săracilor le aparține Împărăția lui Dumnezeu, pentru că sunt în condiția
de a o primi. Câți săraci întâlnim în fiecare zi! Pare uneori că trecerea timpului și cuceririle de
civilizație mai degrabă măresc numărul lor decât să-l diminueze. Trec secolele și acea fericire
evanghelică apare tot mai paradoxală; săracii sunt tot mai sărac și astăzi sunt și mai săraci. Și
totuși Isus, care a inaugurat Împărăția sa punându-i în centru pe săraci, vrea să ne spună tocmai
asta: El a inaugurat, dar ne-a încredințat nouă, discipolii săi, misiunea de a duce asta înainte, cu
responsabilitatea de a da săracilor speranță. Este necesar, mai ales într-o perioadă ca a noastră, să
reînsuflețim speranța și să redăm încrederea. Este un program pe care comunitatea creștină nu-l
poate subevalua. Face parte din credibilitatea vestirii noastre și a mărturiei creștinilor.
6. În apropierea de cei săraci, Biserica descoperă că este un popor care, răspândit printre atâtea
națiuni, are vocația de a nu-l face pe nimeni să se simtă străin sau exclus, pentru că îi implică pe
toți într-un drum comun de mântuire. Condiția săracilor obligă să nu ne distanțăm deloc de Trupul
Domnului care suferă în ei. Mai degrabă suntem chemați să atingem trupul său pentru a ne
compromite personal într-o slujire care este evanghelizare autentică. Promovarea și socială a
săracilor nu este o angajare externă vestirii Evangheliei, dimpotrivă, manifestă realismul credinței
creștine și validitatea sa istorică. Iubirea care dă viață credinței în Isus nu le permite discipolilor
săi să se închidă într-un individualism asfixiant, ascuns în segmente de intimitate spirituală, fără
nicio influență asupra vieții sociale (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 183).
Recent am deplâns moartea unui mare apostol al săracilor, Jean Vanier, care cu dedicarea sa a
deschis noi căi pentru împărtășirea promoțională cu persoanele marginalizate. Jean Vanier a
primit de la Dumnezeu darul de a-și dedica toată viața sa fraților cu grave dezabilități pe care
adesea societatea tinde să-i excludă. A fost un „sfânt de la ușa de lângă” ușa noastră; cu
entuziasmul său a știut să adune în jurul său atâția tineri, bărbați și femei, care cu angajare zilnică
au dat iubire și au redat zâmbetul atâtor persoane slabe și fragile oferindu-le o adevărată „arcă” de
mântuire împotriva marginalizării și singurătății. Această mărturie a sa a schimbat viața atâtor
persoane și a ajutat lumea să privească la persoanele mai fragile și slabe cu ochi diferiți. Strigătul
săracilor a fost ascultat și a produs o speranță de neclintit, creând semne vizibile și tangibile ale
unei iubiri concrete pe care până astăzi o putem atinge cu mâna.
7. „Opțiunea pentru cei din urmă, pentru cei pe care societatea îi rebutează și îi aruncă” (ibid. 195)
este o alegere prioritară pe care discipolii lui Isus sunt chemați s-o urmărească pentru a nu trăda
credibilitatea Bisericii și a dărui speranță reală atâtor lipsiți de apărare. Caritatea creștină are în ei
verificarea sa, pentru că acela care compătimește suferințele lor cu iubirea lui Cristos primește
forță și conferă vigoare vestirii Evangheliei.
Angajarea creștinilor, cu ocazia acestei Zile Mondiale și mai ales în viața obișnuită de fiecare zi,
nu constă numai în inițiative de asistență care, deși lăudabile și necesare, trebuie să tindă la
creșterea în fiecare a atenției depline care se datorează oricărei persoane care se află în necaz.
„Această atenție de iubire este începutul adevăratei preocupări” (ibid., 199) pentru săracii care
sunt în căutarea adevăratului lor bine. Nu este ușor să fim martori ai speranței creștine în
contextul culturii consumiste și a rebutului, care tinde mereu să mărească o bunăstare superficială
și efemeră. Este necesară o schimbare de mentalitate pentru a redescoperi esențialul și a da trup și
incisivitate vestirii Împărăției lui Dumnezeu.

4
Speranța se comunică și prin mângâiere, care se realizează însoțindu-i pe cei săraci nu pentru
vreun moment încărcat de entuziasm, ci cu o angajare care continuă în timp. Săracii dobândesc
speranță adevărată nu atunci când ne simțim satisfăcuți pentru că le-am acordat un pic din timpul
nostru, ci atunci când ei recunosc în jertfa noastră un act de iubire gratuită care nu caută răsplată.
8. Atâtor voluntari, spre care se îndreaptă adesea meritul că au intuit cei dintâi importanța acestei
atenții față de cei săraci, le cer să crească în dăruirea lor. Iubiți frați și surori, vă îndemn să căutați
în fiecare sărac pe care-l întâlniți ceea ce are nevoie el cu adevărat; să nu vă opriți la prima
necesitate materială, ci să descoperiți bunătatea care se ascunde în inima lor, devenind atenți la
cultura lor și la modurile lor de a se exprima, pentru a putea începe un adevărat dialog fratern. Să
punem deoparte diviziunile care provin din viziuni ideologice sau politice, să ne îndreptăm
privirea spre esențialul care nu are nevoie de atâtea cuvinte, ci de o privire de iubire și de o mână
întinsă. Nu uitați niciodată că „discriminarea cea mai rea de care suferă săracii este lipsa de
atenție spirituală” (ibid., 200).
Săracii au nevoie înainte de toate de Dumnezeu, de iubirea sa făcută vizibilă de persoane sfinte
care trăiesc alături de ei, care în simplitatea vieții lor exprimă și face să se evidențieze forța iubirii
creștine. Dumnezeu se folosește de atâtea căi și de instrumente infinite pentru a ajunge la inima
persoanelor. Desigur, săracii se apropie de noi și pentru că le împărțim hrană, dar ceea ce au
nevoie ei cu adevărat merge dincolo de mâncarea caldă sau sandvișurile pe care le oferim. Săracii
au nevoie de mâinile noastre pentru a fi ridicați din nou, de inimile noastre pentru a simți din nou
căldura afectului, a prezenței noastre pentru a depăși singurătatea. Au nevoie de iubire, pur și
simplu.
9. Uneori este suficient puțin pentru a reda speranță: e suficient să ne oprim, să zâmbim, să
ascultăm. Pentru o zi să lăsăm deoparte statisticile; săracii nu sunt numere la care să se apeleze
pentru a se lăuda cu opere și proiecte. Săracii sunt persoane în întâmpinarea cărora trebuie să
mergem: sunt tineri și bătrâni singuri care trebuie invitați acasă pentru a mânca împreună; bărbați,
femei și copii care așteaptă un cuvânt prietenesc. Săracii ne mântuiesc pentru că ne permit să
întâlnim fața lui Isus Cristos.
În ochii lumii apare irațional să se creadă că sărăcia și lipsurile pot să aibă o forță mântuitoare; și
totuși, este ceea ce învață apostolul atunci când spune: „nu mulți sunt înțelepți în felul lumii, nu
sunt mulți puternici, nu sunt mulți de neam ales, Însă Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii ca
să-i facă de rușine pe cei înțelepți. Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii, ca să le facă de rușine pe
cele puternice. Dumnezeu a ales cele de jos ale lumii și disprețuite, ba chiar cele ce nu sunt, ca să
le distrugă pe cele ce sunt, așa încât nimeni să nu se poată mândri înaintea lui Dumnezeu”
(1Cor 1,26-29). Cu ochii umani nu se reușește să se vadă această forță mântuitoare; în schimb, cu
ochii credinței ea se vede în acțiune și se experimentează personal. În inima poporului lui
Dumnezeu aflat pe drum pulsează această forță mântuitoare care nu exclude pe nimeni și îi
implică pe toți într-un pelerinaj real de convertire pentru a recunoaște săracii și a-i iubi.
10. Domnul nu-l abandonează pe cel care-l caută și pe cei care-l invocă: „nu uită strigătul celor
sărmani” (Ps 9,13), pentru că urechile sale sunt atente la glasul lor. Speranța săracului provoacă
diferitele condiții de moarte, pentru că el știe să fie deosebit de iubit de Dumnezeu și astfel
învinge asupra suferinței și asupra excluderii. Condiția sa de sărăcie nu elimină demnitatea pe
care a primit-o de la Creator; el trăiește cu certitudinea că îi va fi redată pe deplin de Dumnezeu
însuși, care nu este indiferent de soarta fiilor săi mai slabi, dimpotrivă, vede chinurile și durerilor
lor și îi ia în mâinile sale și le dă forță și curaj (cf. Ps 10,14). Speranța săracului devine puternică
prin certitudinea că este primit de Domnul, că găsește în El dreptate adevărată, că este întărit în
inima pentru a continua să iubească (cf. Ps 10,17).

5
Condiția care este pusă pentru discipolii Domnului Isus, pentru a fi evanghelizatori coerenți, este
de a semăna semne tangibile de speranță. Cer tuturor comunităților creștine și celor care simt
exigența de a duce speranță și întărire săracilor să se angajeze pentru ca această Zi Mondială să
poată întări în mulți voința de a colabora efectiv pentru ca nimeni să nu se simtă privat de
apropiere și de solidaritate. Să ne însoțească exprimările profetului care vestește un viitor diferit:
„Dar pentru voi, cei care vă temeți de numele meu, va străluci soarele dreptății” (Mal 3,20).