Flacăra lumânării

Selma Lagerlöf(1858-1940), prima femeie care a primit Premiul Nobel pt. literatură – 1909

”Legende despre Isus”, ultima întâmplare se petrece pe timpul primei cruciade, la Florența(1095-1099 – recucerirea Ierusalimului și a Tării sfinte de la musulmani

Legenda denumită ”Flacăra lumânării” descrie drumul interior al vieții omului străbătut de legile ei firești.

Caracteristica fiecărei vieți este aceea, că știe undeva, în ce direcție trebuie să meargă. Direcția , scopul uneori este conștient, alteori dispare în ceață. Creșterea interioară a omului constă în aceea, că uneori își dă socoteală lui însuși. Caută răspunsul la întrebarea: ” Spre ce mă îndrept eu, ce fac, ce sens are viața mea?”

În Biblie poporul lui Dumnezeu de-a lungul pribegiei de 40 de ani de multe ori nu știa în ce direcție merge. Și în timp ce se gândea că doar se învârte în jurul său sau stă pe loc, totuși se îndrepta într-o direcție.

Dup cum scrie evanghelistul Luca, toată viața lui Isus a fost una cu un scop clar. Era în drum spre Ierusalim. Ierusalimul era acel semn, că Isus merge în acea direcție în care viața lui se va împlini. De-a lungul drumului nu știa sigur prin ce se va împlini viața lui. Dar a știut în ce direcție trebuie să meargă. Totdeauna ”în drum spre Ierusalim”.(Lc. 9,52)

Anul liturgic este în așa fel construit la fel cum este și viața noastră, ca și un proces. Pornește, trece prin mai multe faze se îndreaptă într-o direcție. Are un scop.

Legenda despre Raniero ne învață despre drum, pelerinaj, proces al sufletului, ne învață despre vocație, despre drumul creșterii noastre sufletești.

Raniero era un om violent și agresiv, de meserie fierar. Îi plăcea să se bată și totdeauna încerca să facă fapte ieșite din comun, pentru a putea fi mândru de el. A luat-o de soție pe Francesca, care îl iubea mult. Tatăl fetei și-a dat acordul pentru căsătorie doar cu condiția, că Raniero îi promite lui că o va lăsa pe fiica lui acasă, dacă Francesca nu ar mai vrea să rămână la el. Raniero a promis cu mare ușurință, fiind convins că soția îl iubește atât de mult , că nu își va dori niciodată să plece de la el.

De-a lungul căsniciei Raniero a jignit-o de mai multe ori pe soția sa. Pe pasărea soției și-a încercat îndemânarea cu tirul de săgeți. Era mândru de el că poate ținti pasărea din zbor. Nu înțelegea de ce este supărată pe el din acest motiv soția. Atunci când Raniero și-a bătut joc de acea slugă despre care se știa că este îndrăgostit de Francesca, atunci sluga s-a spânzurat. Francesca a fost atâta de mâhnită, încât și-a părăsit soțul. Raniero însă era sigur că ea se va întoarce repede, dar când și după zile bune nu s-a mai întors, atunci bărbatul a părăsit orașul. A făcut fapte de vitejie ieșite din comun sperând că dacă soția va auzi de ele va fi impresionată. Dar nu a fost așa.

Mai târziu, când au anunțat prima cruciadă și a mers în Țara Sfântă, pentru ca să fie recucerită din mâna necredincioșilor , au avut loc lupte crâncene. După Gottfried Bouillon Raniero a urcat primul zidurile Ierusalimului. Armatele cruciaților au intrat în Ierusalim, au ucis și au jefuit, i-au înspăimântat pe toți și astfel au recucerit eroic Ierusalimul pentru credincioșii creștini.

După ce au terminat cu măcelăritul soldații și-au luat haine de pocăință și astfel s-au dus la mormântul lui Isus. Și-au aprins lumânări, exprimându-și astfel credința lor. Raniero și-a dus cu el lumânarea aprinsă la cheful de seară, fiind mândru de faptul că el a fost primul care a putut aprinde lumânarea la mormântul lui Isus. Nici el nu a observat că a început să aibă grijă ca lumânarea să nu i se stingă. Atunci încă nu știa ce se întâmplă cu el, dar flacăra lumânării avea un efect mai mare asupra lui, decât își putea închipui. Atunci a venit nebunul curții. A început să râdă de Raniero datorită grijii pe i-o purta lumânării. Raniero ca să se apere a vrut din nou să facă o promisiune măreață. ” Da, pentru mine această lumânare este atâta de importantă, încât o voi duce din Ierusalim la Florența fără ca flacăra ei să se stingă și o voi așeza pe altarul Sfintei Fecioare”.

Deoarece Raniero voia să se țină de cuvântul dat și nu voia să se facă de râs față de ceilalți, a plecat la drum cu lumânarea aprinsă.

 

Fiecare drum important din viața noastră, fiecare drum spiritual pornește dintr-o dorință foarte umană. Am vrea să facem ceva bine, să aibă sens. Practic, ne căutăm norocul în viață. Această motivație prea puțin spirituală la început, se va clarifica de-a lungul drumului. La început de drum, motivația nu trebuie să fie neapărat clară, dezinteresată și nici categorică. De-a lungul drumului se va schimba motivația și scopul.

 

Raniero se gândea la început că nici nu va fi așa de greu. Nu va fi ceva imposibil de realizat. I-a cu el mai multe lumânări, pentru ca să nu stingă flacăra. Mai târziu și-a dat seama că ceea ce și-a propus pretinde mult mai multe de la el și este mai greu dacât și-a închipuit.

 

A încălecat și a observat că flacăra lumânării este în pericol, deoarece vântul o poate stinge cu ușurință. O putea apăra doar cu trupul lui, întorcându-se 180 de grade pe calul său. Cea în slujba căreia s-a pus nu i-a luat doar efort intelectual. Pentru a-și îndeplini îndatorirea avea nevoie de toată ființa lui, de trupul și sufletul lui.

 

Dacă  ne urmăm inspirațiile interioare, atunci se modifică echilibrul: ce la început a fost doar scopul nostru, despre acela reiese că de la început am fost în slujba lui. Ne determină și ne schimbă. La început flacăra lumânării i-a slujit doar mândriei lui Raniero, dar pe parcursul drumului el a devenit slujitorul flăcării. Și în timp ce avea grijă și apăra flacăra plăpândă și expusă pericolului  de a fi stinsă, fără să observe el s-a schimbat.

 

Raniero a fost atacat de tâlhari. I-ar fi putut învinge, avea forța necesară. Dar știa, dacă se va lupta cu ei, atunci i se va stinge lumânarea. Atunci a început să se târguiască cu ei să nu îi stingă lumânarea, cu el pot face ce vor. Tâlharii l-au jefuit de tot ce avea, dar i-au respectat lumânarea. După ce a fost jefuit de tot ce avea, Raniero a trebuit să îți continue drumul pe cel al cerșetorilor. Doar mai târziu a descoperit că ne mai având nimic a trezit bunăvoința acelora cu care s-a întâlnit pe drum. De la ei a primit de mâncare și ce este mai important, lumânări noi pentru ca să aibă cu ce să își întrețină flacăra.

Pe drumul început se ajunge la acea fază, când pelerinul își dă seama de complexitatea a ceea ce și-a asumat. Aici nu mai este nici o urmă de eroism.

Raniero a trebuit să piardă multe lucruri pentru a putea merge mai departe. A mai învățat ceva: pentru a putea înainta nu are nevoie doar de efortul său, de puterea, calitățile sale, de calul său, de arme și de bani. Și-a dat seama că fără violență, cu gingășie poate apăra cu mai multă siguranță flacăra, decât ar încerca din toate puterile sale.

 

Pe parcursul drumului spiritual ne dăm seama că ne pierdem toate asigurările și siguranțele. Nu există vreo societate de asigurări la care ne-am putea asigura pentru atingerea scopurilor noastre sufletești. 

 

Nu peste mult timp Raniero s-a întâlnit cu un biet copil cioban, care păzea câteva oi. Trupele cruciaților care se îndreptau spre Ierusalim l-au jefuit de celelalte oi. 

Atunci când băiatul a observat că se apropie un soldat cruciat de el, a început să îl lovească. Raniero nu s-a apărat nici acum, pentru că se îngrijea de flacăra lumânării. După un timp ciobănașul parcă s-a rușinat deoarece lovește într-un om lipsit de apărare și un timp l-a însoțit pe Raniero, iar într-un loc periculos chiar l-a ajutat. 

 

Raniero a ajuns la o caravană. Dar nu a avut curajul să se culce, ca nu cumva să i se stingă flacăra. Și totuși a căzut într-un somn adânc. A doua zi dimineață lumânarea nu era de găsit. Atunci s-a gândit: ”Slavă Domnului, drumul meu a luat sfârșit, de-a lungul căruia nici nu m-am putut odihni.” În mod straniu nu putea fi totuși fericit, avea un gol interior, era fără nici un scop. Parcă viața lui ar fi fost lipsită de sens. Atunci când a început să se convingă că va fi bine, și așa a început ceva fără nici o ieșire, atunci stăpânul casei a venit la el cu lumânarea arzând în mâna lui. Raniero i-a mulțumit fără entuziasm pentru că stăpânul casei i-a reaprins lumânarea stinsă. ”Nu ți-am stins lumânarea, deoarece am observat că este importantă pentru tine ca ea să ardă, de aceea am avut grijă de ea toată noaptea. Vezi cu cât este mai mică acum.” Raniero nu știa să spună pentru ce este atât de fericit. Pentru că îndatorirea pe care și-a asumat-o până acum i-a adus doar greutăți și neplăceri. Nu a avut niciun avantaj, nici un sens. ”Parcă m-ar fi posedat”-își spunea.

 

În timp ce călărea și petrecea zile întregi cu lumânarea sa, simțea că se întâmplă ceva cu el, ceea ce a mai trăit o dată. De parcă toată viața lui era vorba despre acest lucru. A reflectat mult timp asupra acestei trăiri interioare.

 

Într- o seară a ajuns într-un orășel. Pe stradă erau femei care își așteptau soții să se întoarcă de la lucru. A observat o femeie tânără care i-a amintit de soția lui, Francesca. În acea clipă totul i-a devenit clar, misterul i-a fost dezlegat.

Francesca păstra dragostea față de el așa cum el apăra flacăra lumânării. Nu de aceea l-a părăsit pentru că nu îl mai iubește, ci pentru că îi era teamă că Raniero îi va ucide dragostea din inimă, și aceasta se va transforma în ură. 

 

La început a zâmbit la acest gând. Dar cu cât mai mult se oprea asupra acestui gând, devenea tot mai clar, că aceasta este realitatea. Acum și-a înțeles soția pentru prima dată. Acum a recunoscut și faptul, cât a fost de orb atunci când a crezut ca își va recuceri soția cu faptele sale de bravură.

 

Acesta a fost primul moment când a observat ce se întâmplă cu adevărat cu el pe acest drum de pelerinaj.

 

A mers călare mai departe. S-a întâlnit cu călăreți cruciați. Printre ei era și un trubadur care compunea cântece. El era singurul care nu-și bătea joc de Raniero.

Acesta s-a întors spre el și l-a întrebat de unde vine, de cât timp duce acea lumânare și prin ce fel de greutăți a trecut. Pentru că și el poartă o lumânare: cea a poeziei. Nici el nu știe dacă a doua zi va mai putea compune vreun poem. Știe doar că acum i-a reușit un poem. Raniero îl înțelegea pe trubadur. 

 

Atunci când suntem în slujba vieții, nu avem nici o siguranță despre faptul că ceea ce ne-am asumat va reuși. Facem tot ceea ce depinde de noi, dar reușita practic nu depinde de noi.

 

Nici grădinarul nu știe, că sămânța va încolți sau nu, că planta va aduce rod sau nu. Nici părinții nu sunt siguri de faptul că își vor putea crește copiii, cum vor crește și ce vor deveni.

 

Nu noi de dăruim siguranța, ci ea izvorăște din viața însăși, pe care am primit-o cu toții și de care aparținem cu toții. Aparținem ei și avem o datorie de împlinit în ea. Acesta este scopul vieții noastre.

 

Caracteristica drumului spiritual este aceea, că noi slujim scopul, iar nu scopul ne slujește pe noi.

 

Aceasta a recunoscut-o Raniero în dragostea soției sale, apoi în trubadur și mai târziu la o mamă care l-a rugat să îi dea și ei din flacăra lumânării, ca să poată aprinde focul. La început Raniero s-a împotrivit, deoarece flacăra lumânării nu este pentru a ne satisface nevoile noastre. Nu acesta este scopul ei,  dar îi poate sluji pe alții. Când și-a dat seama de aceasta s-a întors la acea mamă și i-a dat din flacăra lumânării. A înțeles că lumânarea lui slujește binele altora. Pentru că acesta este drumul vieții, ca să ne slujim reciproc, să ne întărim viețile unii altora.

 

Atunci când femeia a numit flacăra viața copilului ei, Raniero a întrebat-o: ”Oare cum ai numi flacăra luminii mele?” – ”De unde ai adus această flacără?” – ”De la mormântul lui Cristos.” – ”Dacă ai adus-o de la mormântul lui Cristos, atunci flacăra ta se numește: Milostivire și Dragoste de oameni”! Auzind acestea Raniero a început să râdă, că el ar fi acela care poartă flacăra milei și al iubirii de oameni.

 

Cu cât înainta mai mult pe drum, se gândea tot mai mult la Florența, la casa lui. A observat că  de-a lungul acestui drum greu el, căruia îi plăcea atât de mult să se bată, acum îi ocolește pe acei oameni care sunt duri și împietriți. Îi căuta  și îi aprecia mai ales pe acei oameni care erau blânzi, milostivi și binevoitori. Se gândea că în atelierul lui de fierărie va putea crea opere artistice.

 

A mai observat că pe parcursul drumului, fără ca el să fi vrut, s-a schimbat. Atâta timp cât voia să facă fapte mărețe, să învingă altfel se raporta la oameni. Iar acum când apăra ceva, se îngrijea de ceva, el s-a schimbat. A devenit un alt om.

 

Nu noi ne schimbăm pe noi înșine, ci datoria pe care o împlinim. Scopul și îndatorirea vieții noastre, în slujba căreia ne-am angajat, în timp ce o împlinim ea ne transformă și ne schimbă.

 

Raniero a mai avut de îndeplinit o îndatorire grea: trebuia să îi convingă pe episcop și biserica că el vine într-adevăr de  la Ierusalim și că pe drum lumânarea nu i s-a stins. Aceasta era condiția pentru a putea pune lumânarea pe altarul Sf. Fecioare. Pentru a putea convinge biserica de intențiile sale sincere era nevoie de o minune. Aceasta a fost posibil cu ajutorul soției lui, Francesca. Soția s-a întors la el și au întemeiat la Florența o familie respectată de către toți.

 

Lui Raniero nu i-a fost ușor să se întoarcă de fiecare dată cu atenția lui la flacăra lumânării sale, de care avea grijă. De multe ori s-a speriat de îndatorirea pe care și-a asumat-o. Totuși era convins, că acesta este drumul pe care trebuie să meargă. A trebuit să treacă peste ispitele și provocările pelerinajului său. Toate acestea l-au schimbat. Aceasta i-a dat sens vieții sale.

 

În Scrisoarea enciclică ”Laudato si’”a Sfântului Părinte Papa Francisc despre îngrijirea casei comune din anul 2015, ne învață că suntem uniți prin creație. Întregul este prețios. Suntem cu toții împreună: oameni, animale, plante și tot ce există. Nu concurența ne conduce, care este mai bun. Avem același Tată ceresc noi toți: catolici, ortodocși, reformați, evrei, baptiști, musulmani, fără apartenență religioasă. Unii celorlalți le suntem frați, surori. 

 

Nu ceea ce dețin ci cu cine împart și „pentru cine trăiesc” – Papa Francisc i-a îndemnat pe tinerii japonezi să își pună această întrebare crucială pentru a nu trăi asemenea unor „zombi” în societăți bogate dar sclave ale singurătății.

 

Papa Francisc a spus la Iași: „Lumea se va sfârși atunci când nu va mai fi iubire.”„Un om este fericit atunci când îi face pe cei din jurul lui fericiți.”„Tinerii înfloresc atunci când sunt iubiți”.

Pentru a merge împreună acolo unde ești, să nu uiți de ceea ce ai învățat în familie. Nu-ţi uita rădăcinile.

Acest lucru mi-a amintit de profeția unui sfânt eremit al acestor ținuturi. Într-o zi călugărul Galaction Ilie de la Mânăstirea Sihăstria, mergând cu oile la munte, s-a întâlnit cu un pustnic, un eremit sfânt pe care-l cunoștea și îl întrebă: „Spune-mi, părinte, când va fi sfârșitul lumii?”. Și venerabilul eremit, suspinând din inima sa, spuse: „Părinte Galaction, știi când va fi sfârșitul lumii? Când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin! Adică, atunci când nu va mai fi dragoste și înțelegere creștinească între frați, între rude, între creștini și între popoare! Atunci când nu se vor mai iubi oamenii deloc, cu adevărat, va fi sfârșitul lumii. Căci fără iubire și fără Dumnezeu nu pot să mai trăiască oamenii pe pământ!”