Email: birou@prclugoj.ro   Tel / Fax: 0256 351 758  Tel: 256 353 487

Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru a XXXIII-a Zi Mondială a Tineretului 2018

archive

Home februarie 2018

Exemple

„Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu” (Lc 1,30)
Dragi tineri,
Ziua Mondială a Tineretului din 2018 reprezintă un pas înainte în drumul de pregătire a celei internaţionale, care va avea loc în Panama în ianuarie 2019. Această nouă etapă a pelerinajului nostru cade în anul în care este convocată Adunarea Ordinară a Sinodului Episcopilor cu tem: Tinerii, credinţa şi discernământul vocaţional. Este o coincidenţă bună. Atenţia, rugăciunea şi reflecţia Bisericii vor fi îndreptate spre voi tinerii, în dorinţa de a percepe şi, mai ales, de „a primi” darul preţios care sunteţi voi pentru Dumnezeu, pentru Biserică şi pentru lume.
Aşa cum ştiţi deja, am ales să fim însoţiţi în acest itinerar de exemplul şi de mijlocirea Mariei, tânăra din Nazaret pe care Dumnezeu a ales-o ca Mamă a Fiului său. Ea merge cu noi spre Sinod şi spre ZMT din Panama. Dacă anul trecut ne-au condus cuvintele din cântarea sa de laudă – „Mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic” (Lc 1,49) – învăţându-ne să comemorăm trecutul, anul acesta încercăm să ascultăm împreună cu ea glasul lui Dumnezeu care revarsă curaj şi dăruieşte harul necesar pentru a răspunde la chemarea sa: „Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu” (Lc 1,30). Sunt cuvintele adresate de mesagerul lui Dumnezeu, arhanghelul Gabriel, Mariei, tânără simplă dintr-un mic sat din Galileea.
1. Nu te teme!
Cum este comprehensibil, apariţia neaşteptată a îngerului şi salutul său misterios: „Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine” (Lc 1,28), au provocat o puternică tulburare în Maria, surprinsă de această primă revelare a identităţii sale şi a vocaţiei sale, încă necunoscute de ea. Maria, ca alte personaje din Sfintele Scripturi, tremură în faţa misterului chemării lui Dumnezeu, care într-un moment o pune în faţa imensităţii propriului plan şi o face să simtă toată micimea sa de creatură umilă. Îngerul, citind în adâncul inimii sale, îi spune: „Nu te teme!”. Dumnezeu citeşte şi în interiorul nostru. El cunoaşte bine provocările pe care trebuie să le înfruntăm în viaţă, mai ales când suntem în faţa alegerilor fundamentale de care depinde ceea ce vom fi şi ceea ce vom face în această lume. Este „fiorul” pe care-l simţim în faţa deciziilor cu privire la viitorul nostru, cu privire la starea noastră de viaţă, cu privire la vocaţia noastră. În aceste momente rămânem tulburaţi şi suntem cuprinşi de atâtea temeri.
Şi voi tinerii, ce frici aveţi? Ce anume vă preocupă mai mult în profunzime? O frică „de substrat” care există în mulţi dintre voi este aceea de a nu fi iubiţi, voiţi, de a nu fi acceptaţi pentru ceea ce sunteţi. Astăzi, sunt mulţi tinerii care au senzaţia că trebuie să fie diferiţi de ceea ce sunt în realitate, în tentativa de a se adapta standardelor adesea artificiale şi de nedobândit. Fac continue „retuşuri fotografice” ale propriilor imagini, ascunzându-se în spatele măştilor şi identităţilor false, devenind ei înşişi aproape un „fake”. Există în mulţi obsesia de a primi cel mai mare număr posibil de „îmi place”. Şi din acest sentiment de nepotrivire apar atâtea frici şi incertitudini. Alţii se tem că nu reuşesc să găsească o siguranţă afectivă şi să rămână singuri. În mulţi, în faţa precarităţii muncii, intră frica de a nu reuşi să găsească o afirmare profesională satisfăcătoare, de a nu vedea realizate propriile vise. Sunt temeri foarte prezente astăzi în mulţi tineri, atât credincioşi cât şi necredincioşi. Şi chiar cei care au primit darul credinţei şi caută cu seriozitate propria vocaţie nu sunt desigur scutiţi de temeri. Unii gândesc: poate că Dumnezeu îmi cere sau îmi va cere prea mult; poate că, parcurgând drumul pe care mi-l indică El, nu voi fi fericit cu adevărat, sau nu voi fi la înălţimea a ceea ce îmi cere. Alţii se întreabă: dacă urmez calea pe care Dumnezeu mi-o arată, cine îmi garantează că voi reuşi s-o parcurg până la capăt? Mă voi descuraja? Voi pierde entuziasmul? Voi fi capabil să perseverez toată viaţa?
În momentele în care îndoieli şi frici se îngrămădesc în inima noastră, devine necesar discernământul. El ne permite să punem ordine în învălmăşeala gândurilor şi sentimentelor noastre, pentru a acţiona în mod corect şi prudent. În acest proces, primul pas pentru a depăşi fricile este acela de a le identifica în mod clar, pentru a nu ajunge să se piardă timp şi energii fiind pradă a fantomelor fără faţă şi fără consistenţă. Pentru aceasta, vă invit pe toţi să vă priviţi înăuntru şi să „daţi un nume” fricilor voastre. Întrebaţi-vă: astăzi, în situaţia concretă pe care o trăiesc, ce anume mă nelinişteşte, de ce anume mă tem mai mult? Ce anume mă blochează şi mă împiedică să merg înainte? Pentru ce nu am curajul să fac alegerile importante pe care ar trebui să le fac? Nu vă fie teamă să priviţi cu onestitate la fricile voastre, să le recunoaşteţi aşa cum sunt şi să vă confruntaţi cu ele. Biblia nu neagă sentimentul uman al fricii nici multele motive care pot s-o provoace. Lui Abraham i-a fost frică (cf. Gen 12,10 şu), lui Iacob i-a fost frică (cf. Gen 31,31; 32,8) şi tot aşa şi lui Moise (cf. Ex 2,14; 17,4), lui Petru (cf. Mt 26,69 şu) şi apostolilor (cf. Mc 4,38-40; Mt 26,56). Isus însuşi, deşi la un nivel incomparabil, a simţit frică şi angoasă (cf. Mt 26,37; Lc 22,44).
„De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?” (Mc 4,40). Această solicitare a lui Isus adresată discipolilor ne face să înţelegem cum adesea obstacolul în calea credinţei nu este necredinţa, ci frica. Munca de discernământ, în acest sens, după ce a identificat fricile noastre, trebuie să ne ajute să le depăşim deschizându-ne la viaţă şi înfruntând cu seninătate provocările pe care ea ni le prezintă. Pentru noi creştinii, în mod deosebit, frica nu trebuie să aibă niciodată ultimul cuvânt, ci să fie ocazia pentru a face un act de credinţă în Dumnezeu… precum şi în viaţă! Asta înseamnă a crede în bunătatea fundamentală a existenţei pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o, a avea încredere că El conduce la un sfârşit bun şi prin circumstanţe şi vicisitudini adesea misterioase pentru noi. În schimb dacă alimentăm fricile, vom tinde să ne închidem în noi înşine, să ne baricadăm pentru a ne apăra de tot şi de toţi, rămânând parcă paralizaţi. Trebuie reacţionat! Să nu ne închidem niciodată! În Sfintele Scripturi găsim de 365 de ori expresia „nu vă temeţi”, cu toate variantele sale. Ca şi cum ar spune că în fiecare zi din an Domnul ne vrea liberi de frică.
Discernământul devine indispensabil când este vorba de căutarea propriei vocaţii. De fapt, aceasta de cele mai multe ori nu este imediat clară sau complet evidentă, ci este înţeleasă puţin câte puţin. Discernământul de făcut, în acest caz, nu trebuie înţeles ca un efort individual de introspecţie, unde scopul este acela de a cunoaşte mai bine mecanismele noastre interioare pentru a ne întări şi a ajunge la un anumit echilibru. În acest caz persoana poate deveni mai puternică, dar rămâne oricum închisă în orizontul limitat al posibilităţilor sale şi al vederilor sale. În schimb vocaţia este o chemare de sus şi discernământul în acest caz constă mai ales în deschiderea spre Celălalt care cheamă. Este necesară atunci tăcerea rugăciunii pentru a asculta glasul lui Dumnezeu care răsună în conştiinţă. El bate la uşa inimilor noastre, aşa cum a făcut cu Maria, doritor să lege prietenie cu noi prin rugăciune, să ne vorbească prin Sfintele Scripturi, să ne ofere milostivirea sa în sacramentul Reconcilierii, să se facă una cu noi în Împărtăşania euharistică.
Dar este importantă şi confruntarea şi dialogul cu ceilalţi, fraţii noştri şi surorile noastre în credinţă, care au mai mult experienţă şi ne ajută să vedem mai bine şi să alegem între diferitele opţiuni. Tânărul Samuel, când aude glasul Domnului, nu-l recunoaşte imediat şi de trei ori aleargă la Eli, bătrânul preot, care la sfârşit îi sugerează răspunsul corect de dat la chemarea Domnului: „Dacă vei mai fi chemat, spune: «Vorbeşte, Doamne, căci slujitorul tău ascultă»” (1Sam 3,9). În îndoielile voastre, să ştiţi că puteţi să vă bazaţi pe Biserică. Ştiu că există buni preoţi, consacraţi şi consacrate, credincioşi laici, dintre care mulţi tineri la rândul lor, care ca fraţi şi surori mai mari în credinţă pot să vă însoţească; însufleţiţi de Duhul Sfânt vor şti să vă ajute să descifraţi îndoielile voastre şi să citiţi planul vocaţiei voastre personale. „Celălalt” nu este numai călăuza spirituală, ci este şi cel care ne ajută să ne deschidem la toate bogăţiile infinite ale existenţei pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Este necesar să deschidem spaţii în oraşele şi comunităţile noastre pentru a creşte, pentru a visa, pentru a privi orizonturi noi! Să nu pierdem niciodată gustul de a ne bucura de întâlnire, de prietenie, gustul de a visa împreună, de a merge cu alţii. Creştinilor autentici nu le este frică să se deschidă altora, să împărtăşească spaţiile lor vitale transformându-le în spaţii de fraternitate. Dragi tineri, nu lăsaţi ca razele tinereţii să se stingă în întunericul unei camere închise în care singura fereastră pentru a privi lumea este aceea a computerului sau a smartphone-ului. Deschideţi larg porţile vieţii voastre! Spaţiile şi timpurile voastre sunt locuite de persoane concrete, relaţii profunde, cu care puteţi să împărtăşiţi experienţe autentice şi reale în cotidianul vostru.
2. Marie!
„Eu te-am chemat pe nume” (Is 43,1). Primul motiv pentru a nu ne teme este tocmai faptul că Dumnezeu ne cheamă pe nume. Îngerul, mesager al lui Dumnezeu, a chemat-o pe Maria pe nume. A da nume îi aparţine lui Dumnezeu. În opera creaţiei, El cheamă la existenţă fiecare creatură cu numele său. În spatele numelui există o identitate, ceea ce este unic în fiecare lucru, în fiecare persoană, acea esenţă intimă pe care numai Dumnezeu o cunoaşte până în profunzime. Această prerogativă divină a fost împărtăşită după aceea cu omul, căruia Dumnezeu i-a acordat să dea un nume animalelor, păsărilor şi chiar propriilor copii (Gen 2,19-21; 4,1). Multe culturi împărtăşesc această viziune biblică profundă recunoscând în nume revelarea misterului mai profund al unei vieţi, semnificaţia unei existenţe.
Când cheamă o persoană pe nume, Dumnezeu îi revelează în acelaşi timp vocaţia sa, proiectul său de sfinţenie şi de bine, prin care acea persoană va deveni un dar pentru alţii şi care o va face unică. Şi atunci când Domnul vrea să lărgească orizonturile unei vieţi, alege să dea persoanei chemate un nume nou, cum face cu Simon, numindu-l „Petru”. De aici a venit obiceiul de a asuma un nume nou atunci când se intră într-un ordin călugăresc, pentru a indica o nouă identitate şi o nouă misiune. Deoarece este personală şi unică, chemarea divină cere de la noi curajul de a ne elibera de presiunea omologatoare a locurilor comune, pentru ca viaţa noastră să fie cu adevărat un dar original şi irepetabil pentru Dumnezeu, pentru Biserică şi pentru alţii.
Dragi tineri, faptul de a fi chemaţi pe nume este aşadar un semn al marii noastre demnităţi în ochii lui Dumnezeu, al predilecţiei sale faţă de noi. Şi Dumnezeu cheamă pe fiecare dintre voi pe nume. Voi sunteţi „tu”-ul lui Dumnezeu, preţioşi în ochii săi, vrednici de stimă şi iubiţi (cf. Is 43,4). Primiţi cu bucurie acest dialog pe care Dumnezeu vi-l propune, acest apel pe care El vi-l adresează chemându-vă pe nume.
3. Ai aflat har la Dumnezeu
Motivul principal pentru care Maria nu trebuie să se teamă este pentru că a aflat har la Dumnezeu. Cuvântul „har” ne vorbeşte despre iubire gratuită, nedatorată. Cât de mult ne încurajează să ştim că nu trebuie să merităm apropierea şi ajutorul lui Dumnezeu prezentând cu anticipaţie un „curriculum de excelenţă”, plin de merite şi de succese! Îngerul îi spune Mariei care deja a aflat har la Dumnezeu, nu că îl va obţine în viitor. Şi aceeaşi formulare a cuvintelor îngerului ne fac să înţelegem că harul divin este continuativ, nu este ceva trecător sau momentan, şi pentru aceasta nu va dispare niciodată. Şi în viitor tot harul lui Dumnezeu ne va susţine, mai ales în momentele de încercare şi de întuneric.
Prezenţa continuă a harului divin ne încurajează să îmbrăţişăm cu încredere vocaţia noastră, care cere o angajare de fidelitate de reînnoit în fiecare zi. De fapt, drumul vocaţiei nu este lipsit de cruci: nu numai îndoielile de la început, ci şi ispitele frecvente care se întâlnesc de-a lungul drumului. Sentimentul de nepotrivire îl însoţeşte pe discipolul lui Cristos până la sfârşit, dar el ştie că este asistat de harul lui Dumnezeu.
Cuvintele îngerului coboară asupra fricilor umane dizolvându-le cu forţa veştii bune pe care o aduc: viaţa noastră nu este pură întâmplare şi simplă luptă pentru supravieţuire, ci fiecare dintre noi este o istorie iubită de Dumnezeu. Faptul de a fi „aflat har în ochii săi” înseamnă că Creatorul observă o frumuseţe unică în fiinţa noastră şi are un plan magnific pentru existenţa noastră. Această conştiinţă nu rezolvă desigur toate problemele sau nu elimină incertitudinile vieţii, ci are forţa de a o transforma în profunzime. Necunoscutul pe care ni-l rezervă ziua de mâine nu este o ameninţare obscură din care trebuie să supravieţuim, ci un timp favorabil care ne este dat pentru a trăi unicitatea vocaţiei noastre personale şi a o împărtăşi cu fraţii noştri şi surorile noastre în Biserică şi în lume.
4. Curaj în prezent
Din certitudinea că harul lui Dumnezeu este cu noi provine forţa de a avea curaj în prezent: curaj pentru a duce înainte ceea ce Dumnezeu ne cere aici şi acum, în orice domeniu al vieţii noastre; curaj pentru a îmbrăţişa vocaţia pe care Dumnezeu ne-o arată; curaj pentru a trăi credinţa noastră fără a o ascunde sau a o diminua.
Da, când ne deschidem la harul lui Dumnezeu, imposibilul devine realitate. „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?” (Rom 8,31). Harul lui Dumnezeu atinge ziua de azi ai vieţii voastre, vă „cuprinde” aşa cum sunteţi, cu toate temerile şi limitele voastre, dar revelează şi planurile minunate ale lui Dumnezeu! Voi tinerii aveţi nevoie să simţiţi că într-adevăr cineva are încredere în voi: să ştiţi că papa are încredere în voi, că Biserica are încredere în voi! Şi voi, aveţi încredere în Biserică!
Tinerei Maria i-a fost încredinţată o misiune importantă tocmai pentru că era tânără. Voi tinerii aveţi forţă, treceţi printr-o fază a vieţii în care desigur că nu lipsesc energiile. Folosiţi această forţă şi aceste energii pentru a îmbunătăţi lumea, începând de la realităţile mai apropiate de voi. Doresc ca în Biserică să vă fie încredinţate responsabilităţi importante, să se aibă curajul de a vă lăsa spaţiu; şi voi, pregătiţi-vă să asumaţi aceste responsabilităţi.
Vă invit să mai contemplaţi iubirea Mariei: o iubire grijulie, dinamică, concretă. O iubire plină de îndrăzneală şi proiectată în întregime spre dăruirea de sine. O Biserică pătrunsă de aceste calităţi mariane va fi mereu Biserică în ieşire, care merge dincolo de propriile limite şi graniţe pentru a face să se reverse harul primit. Dacă ne vom lăsa contagiaţi de exemplul Mariei, vom trăi în concret acea caritate care ne determină să-l iubim pe Dumnezeu mai presus de orice şi de noi înşine, să iubim persoanele cu care împărtăşim viaţa zilnică. Şi vom iubi şi pe cel care ni s-ar putea părea în sine mai puţin vrednic de iubit. Este o iubire care se face slujire şi dăruire, mai ales faţă de cei mai slabi şi cei mai săraci, care transformă feţele noastre şi ne umple de bucurie.
Aş vrea să închei cu frumoasele cuvinte ale sfântului Bernard într-o vestită omilie a sa despre misterul Bunei Vestiri, cuvinte care exprimă aşteptarea întregii omeniri pentru răspunsul Mariei: „Ai auzit, Fecioară, că vei zămisli şi vei naşte un fiu; ai auzit că aceasta va fi nu de la un om, ci de la Duhul Sfânt. Îngerul aşteaptă răspunsul; […] Aşteptăm şi noi, Stăpână, cuvântul milostivirii. […] Prin răspunsul tău scurt, putem fi recreaţi şi chemaţi din nou la viaţă. […] Răspunsul tău îl aşteaptă lumea întreagă, care este prosternată la genunchii tăi. […] Grăbeşte-te, Fecioară, să dai răspunsul” (Om. 4, 8: Opera omnia, ed. Cisterc. 4, 1966, 53-54).
Preaiubiţi tineri, Domnul, Biserica, lumea, aşteaptă şi răspunsul vostru la chemarea unică pe care o are fiecare în această viaţă! În timp ce se apropie ZMT din Panama, vă invit să vă pregătiţi pentru această întâlnire a noastră cu bucuria şi entuziasmul celui care vrea să fie părtaş de o mare aventură. ZMT este pentru cei curajoşi! Nu pentru tineri care caută numai comoditatea şi care se dau înapoi în faţa dificultăţilor. Acceptaţi provocarea?
Din Vatican, 11 februarie 2018
Duminica a VI-a din timpul de peste an
Comemorarea Sfintei Fecioare Maria de la Lourdes
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
(Dupa ercis.ro)

Read More →
Exemple

Vă invităm ca postul(renunțările), rugăciunile și faptele bune din ziua de Vineri 23.02.2018, să le oferim alături de Sfântul Părinte și de mulți oameni din lume, pentru pacea din Republica Democrată Congo și din Sudanul de Sud.

Tatăl nostru ceresc îi ascultă mereu pe fiii săi care strigă către El  în durere şi angoasă, „îi vindecă pe cei cu inima zdrobită şi leagă rănile lor” (Ps 147,3). Adresez din inimă un apel pentru ca şi noi să ascultăm acest strigăt şi, fiecare în conştiinţa sa, înaintea lui Dumnezeu, să ne întrebăm: «Ce pot să fac eu pentru pace?». Fără îndoială putem să ne rugăm, dar nu numai atât. Fiecare poate să spună în mod concret «NU» violenţei atât cât depinde de el sau de ea. Victoriile obţinute prin violenţă sunt false victorii, de vreme ce a lucra pentru pace este benefic pentru toți!»

 

Read More →
Read More →
Exemple

La a ronțăi între mesele principale.
La angry birds.
La pokemon go.
La filtrele de pe Instagram.
La a comenta despre șofat atunci când pe bancheta din spate.
La a trimite sms-uri în timp ce conduci.
La minciuni.
La folosirea de emoticoane, atunci când ar trebui să vorbești despre sentimentele tale.
La a scrie sms-uri, în loc să vorbești personal despre sentimentele tale.
La a nu-ți chema prietenii la liturghie, pentru că ți-e rușine de părerea lor.
La face fețe și fețe când părinții ți se adresează.
La a scuipa guma de mestecat pe stradă sau în parcare.
La a fi invidios pe viața, relațiile și proprietățile altora.
La lamentări.
La a vorbi cu Isus, doar atunci când ai nevoie de el.
La a-i vorbi lui Isus, doar atunci când ai tu chef.
La hainele foarte mulate, care doar atrag atenția asupra contururilor tale.
La mîndrie și orgoliu. Roagă-te zilnic Litania umilinței.
La zgârcenie. Dăruiește zilnic din timpul, banii sau orice altceva ce ai.
la necumpătare. Cheltuiește doar pe cele necesare în postul mare:alimente, transport
în comun, medicamente…
La lene. Oprește televizorul, fă plimbări zilnice și roagă-te rozariul.
La bârfe.
La dulciuri. Călește-ți trupul, ca să asculte de voința ta.
La a folosi numele lui Dumnezeu, în afară de rugăciune.
La solar. Crede, ești destul de frumoasă și așa cum ești.
La a face curățenie în camera ta dora de văzul lumii.
La a uita de fiecare dată să își uzi florile.
La a spune de fiecare dată: ”NU știu…”
La a folosi cuvinte ,care nu sunt spre slava lui Dumnezeu(vezi Efeseni 4,29)
La glumele proaste.
La a trollui pe net.
La ironii.
La pizza.
La produse din carne.
La a discuta doar despre dieta pe care o ții, doar pentru a fi în centrul atențieiț
La a trimite sms-uri persoanelor de sex diferit, doar pentru a le capta atenția.
La a privi cu suspiciune la trecători.
La a nu-ți cere iertare, cu toate că ar trebui, pentru că nu poți să recunoști că nu ai
dreptate
La a nu merge la spovadă, pentru că îți este teamă, rușine sau nu ești obișnuit.
La unghiile false.
La a găsi scuze, pentru că nu mergi zilnic la liturghie.

La a te gândi de fiecare dată la altceva în timpul lirughiei.
La te recompensa cu o prăjiturică pentru că ai fost la liturghie.
La zahărul din cafea.
La băuturile energizante și cele carbogazificate.
La a nu citi viețile sfinților pentru că sigur sunt plicitisitoare.
La a nu cere mijlocirea sfnților tăi preferați.
La a lăsa să meargă Facebook-ul chiar și când înveți sau lucrezi.
La a te uita la fiecare 2 minute pe telefon(dacă suntem sinceri la fiecare 30 de sec.!)
La a deschide ușa frigiderului la fiecare 2 minute pentru a vedea aceleași lucruri care
erau acolo și înainte.
La a te plânge continuu cît ești de gras.
La a te simți stânjenit pentru a cere ajutot sufletesc, pentru a trăi o viață deplină și
fericită.
La a -ți repeta mereu:”sunt prost…” și la toate învinovățirile asemănătoare. Adevărul
este, că ești copilul minunat și iubit de Dumnezeu.
La a uita lămpile aprinse.
La a-ți ascunde sub obroc lampa ta(vezi Marcu 4,21).
La a face o poză cu lampa și a o posta imediat pe Facebook sau Instagram.
La a nu fi dispus a-l recunoaște pe Dumnezeu în aproapele tău. Chiar și în cel mai
enervant.
La a te preface că nu ai timp pentru a merge la adorație.
La a te preface că nu ai timp pentru rugăciune.
Dacă ești vanitos, renunță la machiaje, eventual poți ascunde oglinda.
Dacă lenevești, ridică-te. Mersul pe jos este sănătos.
Dacă ești prea nervos, începe să practici un sport. De ex. Kick box…
Dacă ești prea comod începe să faci zumba.
Dacă ești risipitor atunci mergi ca voluntar săptămânal la o cantină socială.
Dacă ețti prea nervos în timp ce conduci, atunci nu condu.
Dacă nu poți avea încredere în Dumnezeu, roagă-te zilnic rozariul milostivirii divine.
Dacă îi judeci des pe semenii tăi, roagă-te pentru toți cei cu care te întânești.
Dacă nu ai nici o idee care sunt păcatele tale, atunci fă-ți zilnic examen de conștiință.

„Din Magyarkurir/LifeTeen

Read More →

Cele 8 ispite rele

Evagrios Pontikos călugăr care a trăit în a 2-a jumătate a secolului al IV-lea, pustnicul deșertului din Egipt, îndrumătorul spiritual al monahismului timpuriu în scrierea sa Praktikos scrie despre lupta cu ispitele și numește 8 inspirații rele.

Acele experiemțe pe care le numește Evagrios Pontikos nu și-au pierdut actualitatea. Cei ”8 demoni ”sunt o provocare și pentru omul de astăzi.

 

  1. Demonul necumpătării ne ispitește atunci când exagerăm cu orice. Nu este vorba doar despre mâncare și băutură. De necumpătarea secolului al XXI-lea aparține faptul că într-un timp relativ scurt  suntem asaltați de tot mai multe informații, tot mai multe trăiri, sunete tot mai zgomotoase, tot mai multe lumini și diferiți stimuli. În afară de tehnica comunicării este tot mai greu de a găsi măsura potrivită, de a sta la calculator sau ce fel de filme să vizionăm în toiul nopții. Nici în relații nu este ușor a găsi măsura potrivită. Omul de astăzi trăiește cu teamă fragilitatea relației considerată a fi stabilă. Căsătoria, relația părinte – copil. De aceea poate deveni un atașament exagerat față de cei pe care nu vrea să îi piardă. Cu toate că și dragostea are măsura ei corectă.
  2. Demonul lăcomiei nu trezește în noi doar dorința după bani. În loc să spunem: ”ajunge atât”, spunem astfel: ”Mai, mai! Cel mai bun, cel mai nou!” Ne îndeamnă ca să ne menținem bunăstarea și siguranța fiind orbi la nevoile  și lipsurile celorlalți. Chiar și de la Dumnezeu așteptăm să fie doar al nostru și să fie la dispoziția noastră, așa cum avem nevoie. Aceasta este lăcomia omului credincios.
  3. Demonul necurăției nu ne provoacă doar dorințe sexuale. ”Nu este nimic în afara omului  care , intrând îl el, să -l facă impur, însă cele care ies din el, acelea îl fac pe om impur.” (Marcu 7,15) Puritatea sau impuritatea intențiilor noastre are nevoie de atenție și stare de veghere. De multe ori este diferență între ce anume exprimăm prin cuvintele și faptele noastre față de ceea ce ne mișcă pe noi cu adevărat. Observăm această diferență la celălalt după privire, timbrul vocii, din gesturile lui. Copilul este în mod deosebit sensibil la adevărata intenție a celui adult. Dar și noi știm, că nu ne putem baza pe puritatea intențiilor noastre. Ușor ne amăgim pe noi înșine și vrând-nevrând și pe celălalt.Manipularea nu este  descoperirea seocului al XXI-lea. Dar aplicarea conștientă a inducerii în eroare prin mijloacele de informare media pentru atingerea unui scop a devenit astăzi o practică în politică și în societate. Această tendință a vremurilor noastre aparține de problematica necurăției.
  4. Demonul supărării ne îndeamnă ca să nu renunțăm la greutățile noastre meritate sau nemeritate, ci să le alimentăm în noi înșine. Iar acuzele adunate vor deveni piedică în calea împăcării. Supărarea care s-a adunat o întoarcem de multe ori împotriva noastră. Atâta timp cât adunăm acuzele și facem un dușman din celălalt om, facem să crească violența.
  5. Demonul tristeții ne îndeamnă la o tristețe fără sfârșit, paralizantă. Există tristețe de care avem nevoie, pentru a ne putea prelucra pierderile suferite. Pentru ca să putem accepta ceea ce este ireversibil. Pentru a putea începe doliul și pentru a-l putea termina. Dar duhul tristeții ne îndeamnă la o asemenea resemnare și lipsă de perspectivă cu care  ușor începem să ne obișnuim și chiar dacă am putea nu vom renunța.
  6. Se pare că omul de azi ajunge ușor sub influența acestui demon, pe care pustnicii deșertului îl numeau akedia și care era foarte răspândit printre călugări. Foarte ușor putem deveni victime abătute, pline de complexe și de indiferență. Dorim să plecăm de unde suntem spre ceva care nu există. De noi depinde cât spațiu acordăm acestor sentimente rele, cât de mult ne afundăm în gol și amărăciune. Cât de mult ne ținem departe de plictiseală și de lâncezeală. Putem decide singuri dacă vom considera realitate pesimismul sau vom da încredere speranței.
  7. Demonul dorinței de afirmare ne atinge atunci când căutăm aprecierea oamenilor. Atunci când ne întristăm pentru că oamenii nu observă reușitele și împlinirile noastre. Există în noi o dorință sănătoasă de afirmare. Dar , cât de frumos este atunci când uităm de noi înșine!
  8. Demonul mândriei ne îndeamnă să ne atribuim nouă înșine existența,priceperea; și capacitățile noastre; ca să ne considerăm mai superiori decât ceilalți; ca să-i subestimăm pe ceilalți.

Totuși ceea ce avem în  comun este:

1 Şi eu sunt un om muritor asemenea tuturor,

descendent al primului plăsmuit din pământ,

modelat ca trup în sânul mamei,

2 constituit timp de zece luni în sânge din sămânța unui bărbat

și din plăcerea care însoțește somnul.

3 Și eu, când m-am născut, am respirat aerul comun

și am căzut pe pământ cu aceeași suferință,

primul meu sunet fiind un plâns asemănător cu al tuturor.

4 Crescut în scutece și cu griji.

5 Niciunul dintre regi nu a avut un alt început al vieții.

6 Una este intrarea tuturor în viață și asemănătoare este ieșirea.”

(Înțelepciunnii 7,1-6)

Nu suntem expuși fără a ne putea împotrivi nici unui demon. Nu suntem constrânși. De cele mai multe ori avem posibilitatea de a alege. Avem o anumită libertate în a fi de acord cu îndemnul sau nu.

(Din ”Ahol otthon vagy” ,- Mustó Péter SJ, Hári Ildikó SSND, Bp.2017, pag. 87-93)

Read More →
Exemple

Atenție la falșii profeți!
Postul Mare este un timp prielnic pentru a ne da seama dacă inima noastră este amenințată de minciunile falșilor profeți, care riscă să stingă în noi iubirea, și să remediem prin rugăciune, pomană și post. Pe Muntele Măslinilor, la începutul pătimirii sale, Isus răspunde la una din întrebările discipolilor și, anunțând, o ”mare încercare”, descrie situația în care ar putea să ajungă comunitatea celor care cred. ”În fața unor evenimente dureroase – observă Sfântul Părinte – ”unii falși profeți îi vor înșela pe mulți, până într-acolo încât ar putea să stingă în inimi dragostea, centrul întregii Evanghelii”. De aici, întrebarea papei: cine sunt falșii profeți din zilele noastre? Unii, se afirmă în mesaj, sunt ca ”vrăjitorii de șerpi”, ”profită de emoțiile oamenilor pentru a face sclave persoanele și a le duce unde vor ei”. Îi atrag pe bărbați și femei prin ”ademenirile plăcerii de câteva clipe, care este confundată cu fericirea”, sau prin ”amăgirea banului, care îi face sclavi ai profitului sau ai intereselor meschine”.

Șarlatani care ”tratează” suferința cu droguri și realitatea virtuală
Alți falși profeți sunt ”șarlatanii” care ”oferă soluții simple și imediate la suferințe”, dar care se dovedesc ”cu totul ineficiente”. Celor tineri ”este oferit falsul remediu al drogurilor, al relațiilor de unică folosință, al câștigurilor facile dar necinstite”. Sau amăgirea ”unei vieți complet virtuale, în care raporturile par să fie mai simple și rapide, pentru a se arăta apoi în mod dramatic lipsite de sens”. Sunt înșelători, care oferă lucruri fără valoare și iau ceea ce este mai prețios precum ”demnitatea, libertatea și capacitatea de a iubi”. Este ”înșelăciunea vanității” care vine de la diavol, ”părintele minciunii”. Ne revine nouă să discernem inima noastră și ”să analizăm dacă este amenințată de minciuna acestor falși profeți”. Trebuie să învățăm să recunoaștem ceea ce lasă înăuntrul nostru o amprentă bună pentru că aceasta”vine de la Dumnezeu și este valabilă cu adevărat pentru binele nostru”.

Diavolul locuiește în gerul iubirii sufocate
După cum își închipuia Dante Alighieri în ”Infern”, diavolul stă așezat pe un tron de gheață pentru că ”locuiește în gerul iubirii sufocate”. Care sunt semnalele care ne arată că în noi iubirea riscă să se răcească și să se stingă? Mai întâi de toate, ”pofta de bani”, care vine după ce l-am respins pe Dumnezeu și am refuzat să mai căutăm mângâierea în El, preferând dezolarea noastră în locul întăririi care vine din Cuvântul său. Un refuz care se preschimbă în violență împotriva celor considerați o amenințare la certitudinile noastre: ”copilul încă nenăscut, vârstnicul bolnav, oaspetele în trecere, străinul, dar și aproapele care nu corespunde așteptărilor noastre”.

Dragostea rece dăunează Creației și Comunităților noastre
Dacă dragostea se răcește, are de suferit și mediul înconjurător, Creația. ”Pământul este otrăvit de gunoaiele aruncate din neglijență și interes”. Mările, poluate, acoperă ”resturile atâtor naufragiați ai migrațiilor forțate”. Cerurile ”sunt brăzdate de mașini care fac să plouă unelte de moarte”. Iar în comunitățile noastre – citând exortația sa ”Evangelii gaudium” – aduce nepăsarea egoistă, pesimismul steril, tentația de a se izola și de a se angaja în neîncetate războaie fratricide, mentalitatea mundană” care te face să te ocupi doar de aparență, diminuând astfel râvna misionară.

Remediile: rugăciunea, pomana și postul
Dacă vedem aceste semnale în noi și în jurul nostru să ne amintim că Biserica oferă pe parcursul Postului Mare ”dulcele remediu al rugăciunii, pomenii și postului”. Prin rugăciune, ”îi permitem inimii noastre să descopere minciunile” prin care ne înșelăm pe noi înșine. Pomana, care ne eliberează de lăcomie, ar trebui să devină pentru toți ”un adevărat stil de viață”. Cât aș vrea – mărturisește papa– ca ”în fața fiecărui frate care ne cere un ajutor, să ne gândim că acolo se află o chemare din partea divinei Providențe”. Dacă astăzi Dumnezeu se folosește de mine ”ca să ajute un frate, cum nu va avea grijă mâine și ne necesitățile mele?”. În fine, postul care ne dezarmează, ne face să creștem, ”ne trezește, ne face mai atenți la Dumnezeu și la aproapele” și retrezește voința de a asculta de Dumnezeu, unicul care poate să îndestuleze foamea noastră.

”24 de ore pentru Domnul”: adorație euharistică și spovadă
Papa face un apel și celor care nu sunt catolici, dar sunt ”deschiși la glasul lui Dumnezeu”. ”Dacă sunteți ca și noi mâhniți de înmulțirea nelegiuirii în lume”, dacă vă îngrijorează gerul care paralizează inimile și faptele, dacă vedeți că dispare simțul omeniei, alăturați-vă nouă pentru a-l invoca împreună pe Dumnezeu”, a posti împreună cu noi și a dărui ceea ce puteți pentru a-i ajuta pe frați”. Iar pentru cei care fac parte din Biserică, Sfântul Părinte le amintește o bună ocazie de a reîncepe să iubească: inițiativa ”24 de ore pentru Domnul”. În cadrul acestei manifestări, în fiecare dieceză, vineri 9 și sâmbătă 10 martie, cel puțin o biserică va fi deschisă pe durata celor 24 de ore ale zilei pentru adorația euharistică și spovadă. Făcând astfel, încheie papa Francisc, în noaptea de Paști, lumina lumânării pascale va risipi cu adevărat întunericul, iar ascultarea Cuvântului Domnului și primirea Pâinii euharistice ”va permite inimii noastre să ardă din nou de credință, speranță și dragoste”.
( Din radio vaticana – A. Di Bussolo – A. Dancă)

Read More →