Scrisoarea apostolică Cu inimă de tată a Sfântului Părinte Papa Francisc.

Scrisoarea apostolică
Patris corde
a Sfântului Părinte
Francisc
cu ocazia celei de-a 150-a aniversări
a declarării Sfântului Iosif
ca Patron al Bisericii Universale
Cu inimă de tată: aşa l-a iubit Iosif pe Isus, numit în toate cele patru evanghelii „fiul lui Iosif”[1].
Cei doi evanghelişti care au scos în evidenţă figura sa, Matei şi Luca, relatează puţin, însă suficient pentru a da de înţeles ce tip de tată era el şi misiunea încredinţată lui de Providenţă.
Ştim că el era un umil tâmplar (cf. Mt 13,55), logodnic al Mariei (cf. Mt 1,18; Lc 1,27); un „om drept” (Mt 1,19), gata mereu să împlinească voinţa lui Dumnezeu manifestată în Legea sa (cf. Lc2,22.27.39) şi prin patru vise (cf. Mt 1,20; 2,13.19.22). După o călătorie lungă şi obositoare de la Nazaret la Betleem, l-a văzut pe Mesia născându-se într-o iesle, pentru că în altă parte „nu era loc pentru ei” (Lc 2,7). A fost martor al adoraţiei păstorilor (cf. Lc 2,8-20) şi a magilor (cf. Mt 2,1-12), care reprezentau poporul lui Israel şi respectiv popoarele păgâne.
A avut curajul de a asuma paternitatea legală a lui Isus, căruia i-a dat numele revelat de înger: „Îi vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale” (Mt 1,21). Aşa cum se ştie, a da un nume unei persoane sau unui lucru la popoarele antice însemna a-i obţine apartenenţa, aşa cum a făcut Adam în relatarea din Geneză (cf. 2,19-20).
În templu, la patruzeci de zile după naştere, împreună cu mama, Iosif l-a oferit pe Prunc Domnului şi a ascultat uimit profeţia pe care Simeon a făcut-o faţă de Isus şi faţă de Maria (cf. Lc 2,22-35). Pentru a-l apăra pe Isus de Irod, a locuit ca străin în Egipt (cf. Mt 2,13-18). Întors în patrie, a trăit în ascunderea satului mic şi necunoscut Nazaret, în Galileea – de unde, se spunea, „nu apare niciun profet” şi „nu poate să vină ceva bun” (cf. In 7,52; 1,46) –, departe de Betleem, oraşul său natal, şi de Ierusalim, unde se înălţa templul. Atunci când, chiar în timpul unui pelerinaj la Ierusalim, l-au pierdut pe Isus în vârstă de doisprezece ani, el şi Maria l-au căutat neliniştiţi şi l-au găsit în templu în timp ce discuta cu învăţătorii Legii (cf. Lc 2,41-50).
După Maria, Născătoare de Dumnezeu, niciun sfânt nu ocupă atâta spaţiu în magisteriul pontifical ca Iosif, soţul său. Predecesorii mei au aprofundat mesajul cuprins în puţinele date transmise de Evanghelii pentru a evidenţia mai bine rolul său central în istoria mântuirii: fericitul Pius al IX-lea l-a declarat „patron al Bisericii Catolice”[2]; venerabilul Pius al XII-lea l-a prezentat ca „patron al muncitorilor”[3], şi Sfântul Ioan Paul al II-lea, ca „păzitor al Răscumpărătorului”[4]. Poporul îl invocă drept „patron al unei morţi bune”[5].
De aceea, la împlinirea a 150 de ani de la declararea sa ca Patron al Bisericii Catolice, făcută de fericitul Pius al IX-lea, la 8 decembrie 1870, aş vrea – aşa cum spune Isus – ca „gura să exprime ceea ce prisoseşte în inimă” (cf. Mt 12,34), pentru a împărtăşi cu voi câteva reflecţii personale despre această figură extraordinară, atât de apropiată de condiţia umană a fiecăruia dintre noi. Această dorinţă a crescut în timpul acestor luni de pandemie, în care putem experimenta, în mijlocul crizei care ne loveşte, că „vieţile noastre sunt ţesute şi susţinute de persoane obişnuite – de obicei uitate – care nu apar în titlurile din ziare şi din reviste, nici în marile defilări de la ultimul show, ci, fără îndoială, scriu astăzi evenimentele decisive ale istoriei noastre: medici, infirmieri şi infirmiere, angajaţi din supermagazine, angajaţi de la curăţenie, îngrijitori, transportatori, forţe de ordine, voluntari, preoţi, călugăriţe şi atâţia, dar atâţia alţii care au înţeles că nimeni nu se salvează singur. […] Câţi oameni exercită în fiecare zi răbdare şi insuflă speranţă, având grijă să nu semene panică ci coresponsabilitate! Câţi taţi, mame, bunici şi bunice, învăţători arată copiilor noştri, cu gesturi mici şi zilnice, cum să înfrunte şi să traverseze o criză readaptând obişnuinţe, ridicând privirile şi stimulând rugăciunea! Câte persoane se roagă, oferă şi mijlocesc pentru binele tuturor!”[6]. Toţi pot găsi în Sfântul Iosif omul care trece neobservat, omul prezenţei zilnice, discrete şi ascunse, un mijlocitor, un sprijin şi un ghid în momentele de dificultate. Sfântul Iosif ne aminteşte că toţi cei care sunt aparent ascunşi sau în „linia a doua” au o menire fără egal în istoria mântuirii. Spre toţi aceştia se îndreaptă un cuvânt de recunoaştere şi de recunoştinţă.
1. Tată iubit
Măreţia Sfântului Iosif constă în faptul că el a fost soţul Mariei şi tatăl lui Isus. Ca atare, „s-a pus în slujba întregului plan de mântuire”, aşa cum afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur[7].
Sfântul Paul al VI-lea afirmă că paternitatea lui s-a exprimat concret „în faptul de a fi făcut din viaţa sa o slujire, o jertfă pentru misterul întrupării şi pentru misiunea răscumpărătoare care este legată de aceasta: în faptul de a se fi folosit de autoritatea legală, care-i revenea asupra Sfintei Familii, pentru a dovedi o totală dăruire de sine, a vieţii sale, a muncii sale; în faptul de a fi convertit vocaţia sa umană la iubirea familială în jertfirea supraumană de sine, a inimii sale şi a oricărei capacităţi, în iubirea pusă în slujba lui Mesia germinat în casa sa”[8].
Pentru acest rol al său în istoria mântuirii, Sfântul Iosif este un tată care a fost iubit mereu de poporul creştin, aşa cum demonstrează faptul că în toată lumea i-au fost dedicate numeroase biserici; că multe institute călugăreşti, confraternităţi şi grupuri ecleziale s-au inspirat din spiritualitatea sa şi i-au purtat numele; şi că în cinstea sa se desfăşoară de secole diferite reprezentări sacre. Atâţia sfinţi şi sfinte au fost cinstitorii săi pasionaţi, între care Tereza de Avila, care l-a adoptat ca avocat şi mijlocitor, recomandându-se mult lui şi primind toate harurile pe care le cerea; încurajată de propria experienţă, sfânta îi convingea pe alţii să fie cinstitorii lui[9].
În fiecare manual de rugăciuni se găseşte o rugăciune către Sfântul Iosif. Invocaţii deosebite îi sunt adresate în fiecare zi de miercuri şi în special în timpul întregii luni martie, dedicată lui în mod tradiţional[10].
Încrederea poporului în Sfântul Iosif este rezumată în expresia „Ite ad Ioseph”, care face referire la timpul de foamete din Egipt, când oamenii îi cereau pâine faraonului şi el răspundea: „Mergeţi la Iosif; faceţi ceea ce vă va spune” (Gen 41,55). Era vorba de Iosif, fiul lui Iacob, care a fost vândut din invidie de către fraţi (cf. Gen 37,11-28) şi care – conform naraţiunii biblice – a devenit după aceea vicerege al Egiptului (cf. Gen 41,41-44).
Ca descendent al lui David (cf. Mt 1,16.20), din rădăcina căruia trebuia să răsară Isus conform promisiunii făcute lui David de către profetul Natan (cf. 2Sam 7), şi ca soţ al Mariei din Nazaret, Sfântul Iosif este balamaua care uneşte Vechiul şi Noul Testament.
2. Tată în duioşie
Iosif l-a văzut pe Isus crescând zi de zi „în înţelepciune, vârstă şi har în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor” (Lc 2,52). Aşa cum a făcut Domnul cu Israel, tot aşa el „l-a învăţat să meargă, ţinându-l de mână: era pentru el ca un tată care îl ridică pe copilul său la obraz, se apleca asupra lui pentru a-i da de mâncare” (cf. Os 11,3-4).
Isus a văzut duioşia lui Dumnezeu în Iosif: „Aşa cum un tată îşi iubeşte copiii, aşa îi iubeşte Domnul pe cei care se tem de el” (Ps 103,13).
Iosif cu siguranţă a auzit răsunând în sinagogă, în timpul rugăciunii Psalmilor, că Dumnezeul lui Israel este un Dumnezeu al duioşiei[11], care este bun faţă de toţi şi „el îşi arată dragostea faţă de orice făptură” (Ps 145,9).
Istoria mântuirii se împlineşte „sperând împotriva oricărei speranţe” (Rom 4,18) prin slăbiciunile noastre. De prea multe ori credem că Dumnezeu se încrede numai pe partea bună şi învingătoare din noi, în timp ce, în realitate, cea mai mare parte a planurilor sale se realizează în pofida slăbiciunii noastre. Acest lucru îl determină pe Sfântul Paul să spună: „Şi, ca să nu fiu umplut de îngâmfare din cauza măreţiei revelaţiilor, mi-a fost dat un ghimpe în trup, un înger al Satanei ca să mă pălmuiască, aşa încât să nu mă umplu de îngâmfare. De trei ori l-am rugat pentru aceasta pe Domnul să-l îndepărteze de la mine, dar el mi-a zis: «îţi este suficient harul meu, căci puterea mea se arată în slăbiciune»” (2Cor 12,7-9).
Dacă aceasta este perspectiva economiei mântuirii, trebuie să învăţăm să primim slăbiciunea noastră cu duioşie profundă[12].
Cel Rău ne face să privim cu evaluare negativă fragilitatea noastră, în schimb, Duhul o aduce la lumină cu duioşie. Duioşia este cea mai bună manieră pentru a atinge ceea ce este fragil în noi. Degetul îndreptat şi evaluarea pe care o folosim faţă de ceilalţi sunt foarte des semn al incapacităţii de a primi în noi însăşi slăbiciunea noastră, însăşi fragilitatea noastră. Numai duioşia ne va salva de lucrarea Acuzatorului (cf. Ap 12,10). Pentru aceasta este important să se întâlnească Milostivirea lui Dumnezeu, în special în sacramentul Reconcilierii, trăind o experienţă de adevăr şi duioşie. În mod paradoxal, şi Cel Rău ne poate spune adevărul, însă, dacă face aceasta, este pentru a ne condamna. Însă noi ştim că Adevărul care vine de la Dumnezeu nu ne condamnă, ci ne primeşte, ne îmbrăţişează, ne susţine, ne iartă. Adevărul ni se prezintă mereu ca Tatăl milostiv din parabolă (cf. Lc15,11-32): vine în întâmpinarea noastră, ne redă demnitatea, ne repune pe picioare, face sărbătoare pentru noi, cu motivaţia că „acest fiu al meu era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit” (v. 24).
Şi prin angoasa lui Iosif trece voinţa lui Dumnezeu, istoria sa, proiectul său. Astfel, Iosif ne învaţă că a avea credinţă în Dumnezeu cuprinde şi faptul de a crede că el poate acţiona şi prin fricile noastre, prin fragilităţile noastre, prin slăbiciunea noastră. Şi ne învaţă că în mijlocul furtunilor vieţii nu trebuie să ne temem să-i lăsăm lui Dumnezeu cârma corabiei noastre. Uneori, noi am vrea să controlăm totul, însă el are întotdeauna o privire mai mare.
3. Tată în ascultare
În mod analog cu ceea ce Dumnezeu a făcut cu Maria, când i-a manifestat planul său de mântuire, tot aşa i-a revelat şi lui Iosif planurile sale; şi a făcut aceasta prin intermediul viselor care, în Biblie, ca la toate popoarele antice, erau considerate ca unul dintre mijloacele cu care Dumnezeu manifestă voinţa sa[13].
Iosif este puternic neliniştit în faţa sarcinii incomprehensibile a Mariei: nu vrea „s-o expună”[14], ci decide „să o lase în ascuns” (Mt 1,19). În primul vis, îngerul îl ajută să rezolve dilema sa gravă: „…nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale” (Mt 1,20-21). Răspunsul său a fost imediat: „Trezindu-se din somn, Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul” (Mt1,24). Cu ascultarea el a depăşit drama sa şi a salvat-o pe Maria.
În al doilea vis, îngerul îi porunceşte lui Iosif: „Sculându-te, ia copilul şi pe mama lui, fugi în Egipt şi stai acolo până când îţi voi spune, pentru că Irod are să caute copilul ca să-l ucidă” (Mt 2,13). Iosif n-a ezitat să asculte, fără a-şi pune întrebări cu privire la dificultăţile pe care le va întâmpina: „Sculându-se, a luat copilul şi pe mama lui în timpul nopţii şi a plecat în Egipt. A rămas acolo până la moartea lui Irod” (Mt 2,14-15).
În Egipt, Iosif, cu încredere şi răbdare, a aşteptat de la înger anunţul promis pentru a se întoarce în ţara sa. Imediat ce mesagerul divin, într-un al treilea vis, după ce l-a informat că au murit cei care căutau să-l ucidă pe copil, îi porunceşte să se ridice, să ia cu el copilul şi pe mama sa şi să se întoarcă în ţara lui Israel (cf. Mt 2,19-20), el ascultă încă o dată fără a ezita: „Sculându-se, a luat copilul şi pe mama lui şi a intrat în ţara lui Israel” (Mt 2,21).
Însă în timpul călătoriei de întoarcere, „auzind că Arhelau domnea în Iudeea în locul tatălui său, Irod, s-a temut să meargă acolo. Înştiinţat în vis, s-a dus în părţile Galileii şi a venit să locuiască în cetatea numită Nazaret” (Mt 2,22-23).
La rândul său, evanghelistul Luca prezintă că Iosif a înfruntat călătoria lungă şi anevoioasă de la Nazaret la Betleem, conform legii împăratului Cezar August referitoare la recensământ, pentru a se înscrie în cetatea sa de origine. Şi tocmai în această circumstanţă s-a născut Isus (cf. 2,1-7) şi a fost înscris în registrul imperiului, ca toţi ceilalţi copii.
Sfântul Luca se preocupă în special să afirme că părinţii lui Isus respectau toate prescripţiile Legii: riturile circumciziunii lui Isus, ale purificării Mariei după naştere, ale oferirii primului născut lui Dumnezeu (cf. 2,21-24)[15].
În fiecare circumstanţă a vieţii sale, Iosif a ştiut să rostească „fiat”-ul său, ca Maria la Buna-Vestire şi Isus în Ghetsemani.
Iosif, în rolul său de cap al familiei, l-a învăţat pe Isus să fie supus părinţilor (cf. Lc 2,51), conform poruncii lui Dumnezeu (cf. Ex 20,12).
În viaţa ascunsă de la Nazaret, la şcoala lui Iosif, Isus a învăţat să facă voinţa Tatălui. Aceasta voinţă a devenit hrana sa zilnică (cf. In 4,34). Chiar şi în momentul cel mai dificil al vieţii sale, trăit în Ghetsemani, a preferat să facă voinţa Tatălui, şi nu voinţa proprie[16], şi s-a făcut „ascultător până la moartea […] pe cruce” (Fil 2,8). Pentru aceasta, autorul Scrisorii către Evrei conclude că Isus „a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit” (5,8).
Din toate aceste evenimente rezultă că Iosif „a fost chemat de Dumnezeu să slujească direct persoana şi misiunea lui Isus prin exercitarea paternităţii sale: tocmai în acest mod el cooperează la împlinirea timpurilor la marele mister al Răscumpărării şi este cu adevărat slujitor al mântuirii”[17].
4. Tată în primire
Iosif o primeşte pe Maria fără a pune condiţii preventive. Se încrede în cuvintele îngerului: „Nobleţea inimii sale îl face să subordoneze carităţii ceea ce a învăţat prin lege; şi astăzi, în această lume în care violenţa psihologică, verbală şi fizică asupra femeii este evidentă, Iosif se prezintă ca figură de bărbat respectuos, delicat care, deşi nu are toate informaţiile, se decide pentru reputaţia, demnitatea şi viaţa Mariei. Şi în îndoiala sa despre cum să acţioneze în cel mai bun mod, Dumnezeu l-a ajutat să aleagă, luminând judecata sa”[18].
De atâtea ori se întâmplă în viaţa noastră evenimente a căror semnificaţie n-o înţelegem. Prima noastră reacţie este adesea de dezamăgire şi răzvrătire. Iosif lasă deoparte raţionamentele sale pentru a face spaţiu la ceea ce se întâmplă şi, oricât de misterios poate să apară în ochii săi, el primeşte, îşi asumă responsabilitatea şi se reconciliază cu propria istorie. Dacă nu ne reconciliem cu istoria noastră, nu vom reuşi să facem următorul pas, fiindcă am rămâne mereu ostatici ai aşteptărilor şi dezamăgirilor noastre.
Viaţa spirituală pe care Iosif ne-o arată nu este o cale care explică, ci o cale care primeşte. Numai pornind de la această primire, de la această reconciliere, se poate intui o istorie mai mare şi o semnificaţie mai profundă. Par să răsune cuvintele arzătoare ale lui Iob, care, la invitaţia soţiei de a se răzvrăti pentru tot răul care i se întâmplă, răspunde: „Dacă binele îl primim de la Dumnezeu, răul să nu-l primim?” (Iob 2,10).
Iosif nu este un om resemnat în mod pasiv. El este un protagosit curajos şi puternic. Primirea este un mod prin care se manifestă în viaţa noastră darul tăriei care ne vine de la Duhul Sfânt. Numai Domnul ne poate da forţa de a primi viaţa aşa cum este, de a face spaţiu şi acelei părţi contradictorii, neaşteptate, dezamăgitoare a existenţei.
Venirea lui Isus în mijlocul nostru este un dar al Tatălui, pentru ca fiecare să se reconcilieze cu trupul propriei istorii, chiar şi atunci când n-o înţelege până la capăt.
Aşa cum a spus Dumnezeu sfântului nostru: „Iosif, fiul lui David, nu te teme” (Mt 1,20), pare să ne repete şi nouă: „Nu vă fie frică!”. Trebuie să depunem furia şi dezamăgirea şi să facem spaţiu, fără nicio resemnare lumească, ci cu tărie plină de speranţă, la ceea ce nu am ales şi totuşi există. A primi în acest fel viaţa ne introduce într-o semnificaţie ascunsă. Viaţa fiecăruia dintre noi poate să repornească în mod miraculos, dacă găsim curajul de a o trăi conform cu ceea ce ne indică evanghelia. Şi nu contează dacă totul pare să o fi luat într-o direcţie greşită şi dacă în momentul de faţă unele lucruri sunt ireversibile. Dumnezeu poate face să răsară flori între stânci. Chiar dacă inima noastră ne reproşează ceva, el „este mai mare decât inima noastră şi cunoaşte toate” (1In 3,20).
Revine încă o dată realismul creştin, care nu aruncă nimic din ceea ce există. Realitatea, în ireductibilitatea şi complexitatea sa misterioasă, este purtătoare a unui sens al existenţei, cu luminile şi umbrele sale. Aceasta îl face pe Sfântul Paul să spună: „Noi ştim că toate conlucrează spre bine celor care îl iubesc pe Dumnezeu” (Rom 8,28). Şi Sfântul Augustin adaugă la aceasta: „chiar şi ceea ce este numit rău (etiam illud quod malum dicitur)”[19]. În această perspectivă totală, credinţa dă semnificaţie fiecărui eveniment fericit sau trist.
Aşadar, departe de noi gândul că a crede înseamnă a găsi soluţii consolatoare uşoare. În schimb, credinţa pe care ne-a învăţat-o Cristos este aceea pe care o vedem în Sfântul Iosif, care nu caută scurtături, ci înfruntă „cu ochii deschişi” ceea ce i se întâmplă, asumându-şi personal responsabilitatea.
Primirea lui Iosif ne invită să-i primim pe ceilalţi, fără excludere, aşa cum sunt, rezervând o predilecţie celor slabi, deoarece Dumnezeu alege ceea ce este slab (cf. 1Cor 1,27), este „tatăl orfanilor şi apărătorul văduvelor” (Ps 68,6) şi porunceşte să-l iubim pe cel străin[20]. Vreau să-mi imaginez că, din atitudinile lui Iosif, Isus s-a inspirat pentru parabola fiului risipitor şi a tatălui milostiv (cf. Lc 15,11-32).
5. Tată cu un curaj creativ
Însă dacă prima etapă a fiecărei vindecări interioare adevărate este primirea propriei istorii, adică să facem spaţiu în noi înşine şi pentru ceea ce n-am ales în viaţa noastră, este nevoie să se adauge la aceasta o altă caracteristică importantă: curajul creativ. El reiese mai ales atunci când se întâlnesc dificultăţi. De fapt, în faţa unei dificultăţi putem să ne oprim şi să părăsi terenul sau să ne angajăm în vreun fel. Uneori, chiar dificultăţile scot din fiecare dintre noi resurse pe care nici măcar nu credeam că le avem.
De multe ori, citind „Evangheliile copilăriei”, ne vine să ne întrebăm de ce Dumnezeu n-a intervenit în manieră directă şi clară. Însă Dumnezeu intervine prin intermediul evenimentelor şi persoanelor. Iosif este omul prin care Dumnezeu se îngrijeşte de începuturile istoriei răscumpărării. El este adevărata „minune” cu care Dumnezeu îl salvează pe Prunc şi pe mama sa. Cerul intervine încrezându-se în curajul creativ al acestui om, care, ajungând la Betleem şi negăsind o locuinţă unde Maria să poată naşte, aranjează un grajd şi îl pregăteşte, pentru ca să devină cât mai mult posibil un loc primitor pentru Fiul lui Dumnezeu care vine în lume (cf. Lc 2,6-7). În faţa pericolului ameninţător al lui Irod, care vrea să-l ucidă pe Prunc, Iosif este alertat încă o dată în vis pentru a-l apăra pe Prunc, şi în miezul nopţii organizează fuga în Egipt (cf. Mt 2,13-14).
La o lectură superficială a acestor relatări, avem mereu impresia că lumea este în voia celor tari şi puternici, însă „vestea bună” a evangheliei constă în a arăta că, în pofida prepotenţei şi violenţei dominatorilor pământeşti, Dumnezeu găseşte mereu modul pentru a realiza planul său de mântuire. Uneori şi viaţa noastră pare în voia puterilor tari, însă evanghelia ne spune că Dumnezeu reuşeşte mereu să salveze ceea ce contează, cu condiţia să folosim acelaşi curaj creativ al tâmplarului din Nazaret, care ştie să transforme o problemă într-o oportunitate punând în faţă mereu încrederea în Providenţă.
Dacă uneori Dumnezeu pare că nu ne ajută, nu înseamnă că ne-a abandonat, ci că are încredere în noi, în ceea ce putem să proiectăm, să inventăm, să găsim.
Este vorba de acelaşi curaj creativ demonstrat de prietenii paraliticului care, pentru a-l prezenta la Isus, îl coboară de pe acoperiş (cf. Lc 5,17-26). Dificultatea n-a oprit îndrăzneala şi încăpăţânarea acelor prieteni. Ei erau convinşi că Isus putea să-l vindece pe bolnav şi „negăsind pe unde să-l ducă până la el din cauza mulţimii, urcându-se pe acoperiş, l-au lăsat printre olane cu patul până în mijloc, în faţa lui Isus. Văzând credinţa lor, a zis: «Omule, păcatele îţi sunt iertate!»” (v. 19-20). Isus recunoaşte credinţa creativă cu care acei oameni încearcă să-l aducă la El pe prietenul lor bolnav.
Evanghelia nu dă informaţii cu privire la timpul în care Maria, Iosif şi Pruncul au rămas în Egipt. Însă, cu siguranţă, au trebuit să mănânce, să găsească o casă, un loc de muncă. Nu este nevoie de multă imaginaţie pentru a umple tăcerea evangheliei în această privinţă. Sfânta Familie a trebuit să înfrunte probleme concrete ca toate celelalte familii, ca mulţi fraţi ai noştri migranţi, care şi astăzi îşi riscă viaţa, constrânşi de nenorociri şi de foame. În acest sens, cred că Sfântul Iosif este cu adevărat un patron special pentru toţi cei care trebuie să părăsească ţara lor din cauza războaielor, a urii, a persecuţiei şi a mizeriei.
La sfârşitul fiecărui eveniment care-l are ca protagonist pe Iosif, evanghelia menţionează că el se ridică, ia cu el Pruncul şi pe mama lui şi face ceea ce i-a poruncit Dumnezeu (cf. Mt 1,24; 2,14.21). De fapt, Isus şi Maria, mama sa, sunt comoara cea mai preţioasă a credinţei noastre[21].
În planul mântuirii nu se poate despărţi Fiul de Mamă, de cea care „a înaintat în peregrinarea credinţei şi a păstrat cu fidelitate unirea sa cu Fiul până la cruce”[22].
Întotdeauna trebuie să ne întrebăm dacă îi protejăm cu toate forţele noastre pe Isus şi Maria, care, în mod misterios, sunt încredinţaţi responsabilităţii noastre, îngrijirii noastre, pazei noastre. Fiul Atotputernicului vine în lume asumând o condiţie de mare slăbiciune. Devine unul care are nevoie de Iosif, pentru a fi apărat, protejat, îngrijit, crescut. Dumnezeu se încrede în acest om, aşa cum face Maria, care în Iosif îl găseşte pe cel care nu numai că vrea să-i salveze viaţa, ci va avea grijă mereu de ea şi de Prunc. În acest sens Sfântul Iosif nu poate să nu fie păzitorul Bisericii, pentru că Biserica este prelungirea Trupului lui Cristos în istorie, şi, în acelaşi timp, în maternitatea Bisericii este adumbrită maternitatea Mariei[23]. Continuând să protejeze Biserica, Iosif continuă să protejeze Pruncul şi pe mama sa, iar noi, iubind Biserica, continuăm să iubim Pruncul şi pe mama sa.
Acest Prunc este cel care va spune: „Tot ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40). Astfel, fiecare nevoiaş, fiecare sărac, fiecare suferind, fiecare muribund, fiecare străin, fiecare deţinut, fiecare bolnav sunt „Pruncul” pe care Iosif continuă să-l păzească. Iată pentru ce Sfântul Iosif este invocat ca ocrotitor al celor lipsiţi, al celor nevoiaşi, al celor exilaţi, al celor mâhniţi, al celor săraci, al muribunzilor. Şi iată pentru ce Biserica nu poate să nu-i iubească înainte de toate pe cei din urmă, pentru că Isus a pus în ei o preferinţă, o personală identificare a sa. De la Iosif trebuie să învăţăm aceeaşi grijă şi responsabilitate: a-l iubi pe Prunc şi pe mama sa; a iubi sacramentele şi caritatea; a iubi Biserica şi pe săraci. Fiecare dintre aceste realităţi este întotdeauna Pruncul şi mama sa.
6. Tată muncitor
Un aspect care-l caracterizează pe Sfântul Iosif şi care a fost evidenţiat încă din timpurile primei enciclice sociale, Rerum novarum, a lui Leon al XIII-lea, este raportul său cu munca. Sfântul Iosif era un tâmplar care a muncit onest pentru a garanta întreţinerea familiei sale. De la el a învăţat Isus valoarea, demnitatea şi bucuria a ceea ce înseamnă a mânca pâinea – rod al propriei munci.
În acest timp al nostru, în care munca pare că reprezintă din nou o problemă socială urgentă, iar şomajul ajunge uneori la cote impresionante, chiar şi în acele naţiuni unde timp de decenii s-a trăit o anumită bunăstare, este necesar, cu conştiinţă reînnoită, să se înţeleagă semnificaţia muncii care dă demnitate şi al cărei patron exemplar este sfântul nostru.
Munca devine participare la opera mântuirii, ocazie pentru a grăbi venirea Împărăţiei, pentru a dezvolta propriile potenţialităţi şi calităţi, punându-le în slujba societăţii şi a comuniunii; munca devine ocazie de realizare nu numai pentru sine, ci mai ales pentru acel nucleu originar al societăţii care este familia. O familie unde lipseşte locul de muncă este mai mult expusă la dificultăţi, tensiuni, fracturi şi chiar tentaţiei disperate şi disperante a dizolvării. Cum am putea vorbi despre demnitatea umană fără a ne angaja pentru ca toţi şi fiecare să aibă posibilitatea unei întreţineri demne?
Persoana care munceşte, oricare ar fi misiunea sa, colaborează cu Dumnezeu însuşi, devine un pic creator al lumii care ne înconjoară. Criza din timpul nostru, care este criză economică, socială, culturală şi spirituală, poate să reprezinte pentru toţi un apel la redescoperirea valorii, importanţei şi necesităţii muncii pentru a da origine unei „normalităţi” noi, în care nimeni să nu fie exclus. Munca Sfântului Iosif ne aminteşte că însuşi Dumnezeu făcut om n-a dispreţuit faptul de a munci. Pierderea locului de muncă, care loveşte atâţia fraţi şi surori şi care a crescut în ultimele timpuri din cauza pandemiei de Covid-19, trebuie să fie o chemare la revizuirea priorităţilor noastre. Să-l implorăm pe Sfântul Iosif muncitorul pentru a putea găsi căi care să ne angajeze să spunem: Niciun tânăr, nicio persoană, nicio familie fără loc de muncă!
7. Tată în umbră
Scriitorul polonez Jan Dobraczybński, în cartea sa Umbra Tatălui[24], a relatat în formă de roman viaţa Sfântului Iosif. Cu imaginea sugestivă a umbrei, el defineşte figura lui Iosif, care este pe pământ umbra Tatălui ceresc faţă de Isus: îl păzeşte, îl protejează, nu se dezlipeşte de el, pentru a-i urma paşii. Să ne gândim la ceea ce Moise îi aminteşte lui Israel: „În pustiu […] ai văzut că Domnul Dumnezeul tău te-a purtat cum poartă un om copilul său, pe tot drumul” (Dt 1,31). Astfel a exercitat Iosif paternitatea toată viaţa sa[25].
Nimeni nu se naşte tată, ci devine astfel. Şi nimeni nu devine tată numai pentru că aduce pe lume un copil, ci pentru că are grijă de el în mod responsabil. De fiecare dată când cineva îşi asumă responsabilitatea pentru viaţa altcuiva, într-un anumit sens exercită paternitatea faţă de el.
În societatea din timpul nostru, adesea fiii par să fie orfani de tată. Şi Biserica de astăzi are nevoie de taţi. Este mereu actual avertismentul adresat corintenilor de către Sfântul Paul: „Căci chiar dacă aţi avea zeci de mii de învăţători în Cristos, nu aveţi mai mulţi părinţi” (1Cor 4,15); şi fiecare preot sau episcop ar trebui să poată adăuga ca Apostolul: „Eu v-am dat naştere în Cristos Isus prin evanghelie” (ibid.). Şi galatenilor le spune: „Copiii mei, pentru care îndur din nou chinurile naşterii, până când Cristos se va forma în voi!” (Gal 4,19).
A fi taţi înseamnă a-l introduce pe fiu în experienţa vieţii, la realitate. Înseamnă a nu-l reţine, a nu-l închide, a nu-l poseda, ci a-l face capabil de alegeri, de libertate, de plecări. Probabil că pentru acest lucru, alături de apelativul de tată, tradiţia i-a adăugat lui Iosif şi pe acela de „preacurat”. Nu este o indicaţie pur afectivă, ci sinteza unei atitudini care exprimă contrariul posesiei. Curăţia este libertatea faţă de posesie în toate domeniile vieţii. Numai atunci când o iubire este curată, este cu adevărat iubire. Iubirea care vrea să posede, la sfârşit devine mereu periculoasă, închide, sufocă, face nefericiţi. Însuşi Dumnezeu l-a iubit pe om cu iubire curată, lăsându-l liber chiar şi să greşească şi să fie împotriva lui. Logica iubirii este mereu o logică de libertate, iar Iosif a ştiut să iubească în manieră extraordinar de liberă. Niciodată nu s-a pus pe sine în centru. A ştiut să se descentreze, să pună în centrul vieţii sale pe Maria şi Isus.
Fericirea lui Iosif nu este în logica jertfirii de sine, ci a dăruirii de sine. Nu se percepe niciodată în acest om frustrare, ci numai încredere. Tăcerea sa persistentă nu contemplă plângeri, ci întotdeauna gesturi concrete de încredere. Lumea are nevoie de taţi, refuză stăpânii, adică refuză pe cel care vrea să folosească posesia celuilalt pentru a umple propriul gol; refuză pe cei care confundă autoritatea cu autoritarismul, slujirea cu servilismul, confruntarea cu oprimarea, caritatea cu asistenţialismul, forţa cu distrugerea. Fiecare vocaţie adevărată se naşte din dăruirea de sine, care este maturizarea jertfei simple. Chiar şi în preoţie şi în viaţa consacrată este cerut acest tip de maturitate. Acolo unde o vocaţie – matrimonială, celibatară sau feciorelnică – nu ajunge la maturizarea dăruirii de sine, oprindu-se numai la logica jertfei, atunci, în loc să devină semn al frumuseţii şi bucuriei iubirii, riscă să exprime nefericire, tristeţe şi frustrare.
Paternitatea care renunţă la tentaţia de a trăi viaţa copiilor deschide mereu spaţii largi pentru inedit. Fiecare copil poartă mereu cu sine un mister, un inedit care poate să fie revelat numai cu ajutorul unui tată care respectă libertatea sa. Un tată conştient completează propria acţiune educativă şi trăieşte pe deplin paternitatea numai când s-a făcut „inutil”, când vede că fiul devine autonom şi merge singur pe cărările vieţii, când se pune în situaţia lui Iosif, care a ştiut mereu că acel Prunc nu era al său, ci a fost pur şi simplu încredinţat îngrijirilor sale. În fond, este ceea ce lasă să se înţeleagă Isus atunci când spune: „Şi nici «tată» să nu spuneţi nimănui între voi pe pământ, pentru că unul este Tatăl vostru, cel ceresc” (Mt 23,9).
De fiecare dată când ne găsim în condiţia de a exercita paternitatea, trebuie să ne amintim mereu că nu este niciodată exercitare de posesie, ci „semn” care face trimitere la o paternitate mai înaltă. Într-un anumit sens, toţi suntem mereu în condiţia lui Iosif: umbră a unicului Tată ceresc, care „face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt5,45); şi umbră care-l urmează pe Fiul.
* * *
„Sculându-te, ia copilul şi pe mama lui” (Mt 2,13), îi spune Dumnezeu Sfântului Iosif.
Scopul acestei scrisori apostolice este acela de a mări iubirea faţă de acest mare sfânt, pentru a fi stimulaţi în implorarea mijlocirii sale şi pentru a imita virtuţile şi elanul său.
De fapt, misiunea specifică a sfinţilor este nu numai de a acorda minuni şi haruri, ci de a mijloci pentru noi în faţa lui Dumnezeu, aşa cum au făcut Abraham[26] şi Moise[27], aşa cum face Isus, „unic mijlocitor” (1Tim 2,5), care este „avocatul” (1In 2,1) nostru la Dumnezeu Tatăl, „totdeauna viu pentru a interveni în favoarea [noastră]” (Evr 7,25; cf. Rom 8,34).
Sfinţii îi ajută pe toţi credincioşii „să urmărească sfinţenia şi desăvârşirea propriei stări”[28]. Viaţa lor este o dovadă concretă că este posibilă trăirea evangheliei.
Isus a spus: „Învăţaţi de la mine că sunt blând şi umil cu inima” (Mt 11,29), iar ei la rândul lor sunt exemple de viaţă de imitat. Sfântul Paul a îndemnat în mod explicit: „Fiţi imitatorii mei!” (1Cor 4,16)[29]. Sfântul Iosif spune asta prin tăcerea sa elocventă.
În faţa exemplului atâtor sfinţi şi al atâtor sfinte, Sfântul Augustin s-a întrebat: „Ceea ce aceştia sau acestea au putut să facă, tu nu vei putea să faci?”. Şi astfel a ajuns la convertirea definitivă exclamând: „Târziu te-am iubit, o, Frumuseţe atât de veche şi atât de nouă!”[30].
Nu ne rămâne decât să implorăm de la Sfântul Iosif harul harurilor: convertirea noastră.
Către el să îndreptăm rugăciunea noastră:
Bucură-te, păzitor al Răscumpărătorului
şi soţ al Fecioarei Maria.
Ţie l-a încredinţat Dumnezeu pe Fiul său;
în tine Maria şi-a pus încrederea sa;
cu tine Cristos a devenit om.
O, Sfinte Iosif, arată-te tată şi pentru noi
şi condu-ne pe drumul vieţii.
Dobândeşte-ne har, milostivire şi curaj
şi apără-ne de orice rău. Amin.
Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 8 decembrie, solemnitatea Neprihănitei Zămisliri a Sfintei Fecioare Maria, din anul 2020, al optulea al pontificatului meu.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:
[1] Lc 4,22; In 6,42; cf. Mt 13,55; Mc 6,3.
[2] S. Rituum Congreg., Quemadmodum Deus (8 decembrie 1870): ASS 6 (1870-71), 194.
[3] Cf. Discurs adresat lui ACLI cu ocazia solemnităţii Sfântului Iosif muncitorul (1 mai 1955): AAS 47 (1955), 406.
[4] Exortaţia apostolică Redemptoris custos (15 august 1989): AAS 82 (1990), 5-34.
[5] Catehismul Bisericii Catolice, 1014.
[6] Meditaţie în timp de pandemie (27 martie 2020): L’Osservatore Romano, 29 martie 2020, pag. 10.
[7] In Matth. Hom, V, 3: PG 57, 58.
[8] Omilia (19 martie 1966): Insegnamenti di Paolo VI, IV (1966), 110.
[9] Cf. Cartea vieţii, 6, 6-8.
[10] În fiecare zi, de peste patruzeci de ani, după Laude, recit o rugăciune către Sfântul Iosif, luată dintr-o carte franceză de devoţiuni, din secolul al XIX-lea, a Congregaţiei Călugăriţelor lui Isus şi Maria, care exprimă evlavie, încredere şi o anumită provocare adresată Sfântului Iosif: „Glorios patriarh Sfinte Iosif, a cărui putere ştie să facă posibile lucrurile imposibile, vino în ajutorul meu în aceste momente de angoasă şi dificultate. Ia sub ocrotirea ta situaţiile atât de grave şi dificile pe care ţi le încredinţez, pentru ca să aibă o soluţionare fericită. Părintele meu iubit, toată încrederea mea este pusă în tine. Să nu se spună că te-am invocat în zadar şi pentru că tu poţi totul la Isus şi Maria, arată-mi că bunătatea ta este tot atât de mare cât este puterea ta. Amin”.
[11] Cf. Dt 4,31; Ps 69,17; 78,38; 86,5; 111,4; 116,5; Ier 31,20.
[12] Cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 88; 288: AAS 105 (2013), 1057; 1136-1137.
[13] Cf. Gen 20,3; 28,12; 31,11.24; 40,8; 41,1-32; Num 12,6; 1Sam 3,3-10; Dan 2; 4; Iob 33,15.
[14] În aceste cazuri era prevăzută şi uciderea cu pietre (cf. Dt 22,20-21).
[15] Cf. Lev 12,1-8; Ex 13,2.
[16] Cf. Mt 26,39; Mc 14,36; Lc 22,42.
[17] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică Redemptoris custos (15 august 1989), 8: AAS 82 (1990), 14.
[18] Omilia la Sfânta Liturghie cu beatificări, Villavicencio – Columbia (8 septembrie 2017): AAS 109 (2017), 1061.
[19] Enchiridion de fide, spe et caritate, 3.11: PL 40, 236.
[20] Cf. Dt 10,19; Ex 22,20-22; Lc 10,29-37.
[21] Cf. S. Rituum Congreg., Quemadmodum Deus (8 decembrie 1870): ASS 6 (1870-71), 193; Pii IX, Inclytum Patriarcham (7 iulieo 1871): l.c., 324-327.
[22] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 58.
[23] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, 963-970.
[24] Ediţia originală: Cień Ojca, Warszawa 1977.
[25] Cf. Sfântul Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică Redemptoris custos, 7-8: AAS 82 (1990), 12-16.
[26] Cf. Gen 18,23-32.
[27] Cf. Ex 17,8-13; 32,30-35.
[28] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 42.
[29] Cf. 1Cor 11,1; Fil 3,17; 1Tes 1,6.
[30] Confesiuni, 8, 11, 27: PL 32, 761; 10, 27, 38: PL 32, 795.