Email: birou@prclugoj.ro   Tel / Fax: 0256 351 758  Tel: 256 353 487

SCRISOARE APOSTOLICĂ

Home Blog Articole SCRISOARE APOSTOLICĂ

SCRISOARE APOSTOLICĂ

SCRISOARE APOSTOLICĂ

APERUIT ILLIS”

A SFÂNTULUI PĂRINTE PAPA FRANCISC
ÎN FORMĂ DE MOTU PROPRIO, PRIN CARE ESTE INSTITUITĂ DUMINICA BIBLIEI
(A SFINTEI SCRIPTURI)

1. „Le-a deschis mintea ca să înțeleagă Scripturile” (Lc 24,45). Este unul din ultimele gesturi făcute de Domnul înviat, înainte de Înălțarea sa. Se arată discipolilor în timp ce sunt adunați împreună, frânge pâinea cu ei și le deschide mintea spre înțelegerea Sfintelor Scripturi. Acelor oameni înfricoșați și dezamăgiți le revelează sensul misterului pascal: adică, după planul veșnic al Tatălui, Isus trebuia să pătimească și să învie din morți pentru a oferi convertirea și iertarea păcatelor (cf. Lc 24,26.46-47) și îl promite pe Duhul Sfânt care le va da puterea de a fi martori ai acestui mister de mântuire (cf. Lc 24,49).

Relația între Cel Înviat, comunitatea credincioșilor și Sfânta Scriptură este extrem de vitală pentru identitatea noastră. Fără Domnul care ne introduce, este imposibil să înțelegem în profunzime Sfânta Scriptură, dar este la fel de adevărat contrariul: fără Sfânta Scriptură rămân indescifrabile evenimentele misiunii lui Isus și a Bisericii sale în lume. Pe bună dreptate sfântul Ieronim putea să scrie: „Ignorarea Scripturilor este ignorare a lui Cristos” (In Is., Prolog: PL 24,17).

2. La încheierea Jubileului extraordinar al milostivirii am cerut ca să se gândească la „o duminică dedicată în întregime Cuvântului lui Dumnezeu, pentru a înțelege bogăția inepuizabilă care provine din acel dialog constant al lui Dumnezeu cu poporul său” (Scrisoarea apostolică Misericordia et misera, 7). A dedica în mod special o duminică din anul liturgic Cuvântului lui Dumnezeu, permite, înainte de toate, ca Biserica să retrăiască gestul Celui Înviat care deschide și pentru noi comoara Cuvântului său pentru ca să putem fi în lume vestitori ai acestei bogății inepuizabile. În această privință, revin în minte învățăturile sfântului Efrem: „Cine este capabil să înțeleagă, Doamne, toată bogăția chiar și numai a unuia din cuvintele tale? Este mult mai mult ceea ce ne scapă decât ceea ce reușim să înțelegem. Suntem exact ca însetații care beau la un izvor. Cuvântul tău oferă multe aspecte diferite, așa cum sunt numeroase perspectivele celor care îl studiază. Domnul a colorat Cuvântul său cu frumuseți variate, pentru ca aceia care-l scrutează să poată contempla ceea ce preferă. A ascuns în Cuvântul său toate comorile, pentru ca fiecare dintre noi să găsească o bogăție în ceea ce contemplă” (Comentarii despre Diatessaron, 1, 18).

De aceea, cu această scrisoare, vreau să răspund la atâtea cereri care au venit la mine din partea poporului lui Dumnezeu, pentru ca în toată Biserica să se poată celebra în unitate de intenții Duminica Bibliei. A devenit de acum o practică obișnuită să se trăiască momente în care comunitatea creștină se concentrează asupra marii valori pe care Cuvântul lui Dumnezeu îl ocupă în existența sa zilnică. Există în diferitele Biserici locale o bogăție de inițiative care face tot mai accesibilă Sfânta Scriptură pentru credincioși, așa încât să-i facă să se simtă recunoscători pentru un dar atât de mare, angajați să-l trăiască în cotidian și responsabili să-l mărturisească în mod coerent.

Conciliul Ecumenic Vatican II a dat un mare impuls redescoperirii Cuvântului lui Dumnezeu cu constituția dogmatică Dei Verbum. Din acele pagini, care merită mereu să fie meditate și trăite, reiese în manieră clară natura Sfintei Scripturi, transmiterea ei din generație în generație (cap. II), inspirația sa divină (cap. III), care cuprinde Vechiul și Noul Testament (cap. IV și V), și

importanța sa pentru viața Bisericii (cap. VI). Pentru a lărgi acea învățătură, Benedict al XVI-lea a convocat în 2008 o Adunare a Sinodului Episcopilor cu tema „Cuvântul lui Dumnezeu în viața și în misiunea Bisericii”, după care a publicat exortația apostolicăVerbum Domini, care constituie o învățătură pentru comunitățile noastre de care nu se poate face abstracție. În acest document, în mod deosebit, este aprofundat caracterul performativ al Cuvântului lui Dumnezeu, mai ales atunci când în acțiunea liturgică reiese caracterul său propriu-zis sacramental.

De aceea, este bine să nu lipsească niciodată în viața poporului nostru această relație decisivă cu Cuvântul viu pe care Domnul nu încetează niciodată să-l adreseze Miresei sale, pentru ca să poată crește în iubire și în mărturia de credință.

3. De aceea, stabilesc ca Duminica a III-a din timpul de peste an să fie dedicată celebrării, reflecției și divulgării Cuvântului lui Dumnezeu. Astfel, această Duminică a Bibliei se va situa într-un moment oportun din acea perioadă a anului, când suntem invitați să întărim legăturile cu evreii și să ne rugăm pentru unitatea creștinilor. Nu este vorba de o simplă coincidență temporală: a celebra Duminica Bibliei exprimă o valență ecumenică, pentru că Sfânta Scriptură arată celor care se pun în ascultare drumul care trebuie urmat pentru a ajunge la o unitate autentică și solidă.

Comunitățile vor găsi modul cuvenit pentru a trăi drept o zi solemnă această Duminică. Oricum, va fi important ca în celebrarea euharistică să poată fi întronat textul sacru, așa încât să fie clar pentru adunare valoarea normativă pe care o posedă Cuvântul lui Dumnezeu. În această duminică, în mod deosebit, va fi util să se evidențieze proclamarea sa și să se adapteze omilia pentru a scoate în evidență slujirea care se aduce Cuvântului Domnului. În această duminică episcopii vor putea să celebreze ritul lectoratului sau să încredințeze o slujire asemănătoare, pentru a aminti importanța proclamării Cuvântului lui Dumnezeu în liturgie. De fapt, este fundamental să nu dispară orice efort pentru ca să se pregătească unii credincioși ca să fie adevărați vestitori ai Cuvântului cu o pregătire corespunzătoare, așa cum se întâmplă de acum în manieră obișnuită pentru acoliți sau pentru slujitorii extraordinari ai Împărtășaniei. În același mod, parohii vor putea găsi formele pentru înmânarea Bibliei, sau a unei cărți din ea, întregii adunări în așa fel încât să se evidențieze importanța de a continua în viața zilnică citirea, aprofundarea și rugăciunea cu Sfânta Scriptură, cu o referință deosebită la lectio divina.

4. Întoarcerea poporului lui Dumnezeu în patrie, după exilul babilonian, a fost marcată în mod semnificativ de citirea cărții Legii. Biblia ne oferă o descriere emoționantă a acelui moment în Cartea lui Nehemia. Poporul este adunat la Ierusalim în piața Porții Apelor ascultând Legea. Acel popor a fost împrăștiat cu deportarea, dar acum se află adunat în jurul Sfintei Scripturi ca și cum ar fi „un singur om” (Neh 8,1). La citirea cărții sacre, poporul „își îndrepta urechea” (Neh 8,3), știind că regăsește în acel cuvânt sensul evenimentelor trăite. Reacția la proclamarea acelor cuvinte a fost înduioșarea și plânsul: „[Leviții] citeau fragmente din Cartea Legii lui Dumnezeu, le dădeau sensul și explicau ceea ce citeau. Guvernatorul Nehemia, preotul și scribul Esdra și leviții care explicau poporului au zis întregului popor: «Ziua aceasta este sfântă pentru Domnul Dumnezeul vostru; nu jeliți și nu plângeți!» – căci tot poporul plângea în timp ce asculta cuvintele legii. […] «Nu fiți triști, pentru că bucuria Domnului este forța voastră!»” (Neh 8,8- 10).

Aceste cuvinte conțin o mare învățătură. Biblia nu poate fi patrimoniul doar al câtorva și cu atât mai puțin o culegere de cărți pentru câțiva privilegiați. Ea aparține, înainte de toate, poporului convocat pentru a o asculta și a se recunoaște în acel Cuvânt. Adesea, se observă tendințe care încearcă să monopolizeze textul sacru, izolându-l la câteva cercuri sau la grupuri preferate. Nu poate să fie așa. Biblia este cartea poporului Domnului care, în ascultarea sa, trece de la împrăștiere și de la dezbinare la unitate. Cuvântul lui Dumnezeu îi unește pe credincioși și îi face un singur popor.

5. În această unitate, generată de ascultare, păstorii – în primul rând – au marea responsabilitate de a explica și a permite tuturor să înțeleagă Sfânta Scriptură. Pentru că ea este cartea poporului,

cei care au vocația de a fi slujitori ai Cuvântului trebuie să simtă puternic exigența de a-l face accesibil propriei comunități.

Îndeosebi omilia ocupă o funcție cu totul specială, pentru că are „un caracter aproape sacramental” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 142). A face să se intre în profunzimea Cuvântului lui Dumnezeu, cu un limbaj simplu și adaptat la cel care ascultă, îi permite preotului să ducă și la descoperirea „frumuseții imaginilor pe care Domnul le folosea pentru a stimula practicarea binelui” (ibid.). Aceasta este o oportunitate pastorală care nu trebuie pierdută!

De fapt, pentru mulți dintre credincioșii noștri, aceasta este unica ocazie pe care o au pentru a percepe frumusețea Cuvântului lui Dumnezeu și a-l vedea referit la viața lor zilnică. Deci este necesar să se dedice timp oportun pentru pregătirea omiliei. Nu se poate improviza comentariul la lecturile sacre. Nouă, predicatorilor, ni se cere, mai degrabă, angajarea de a nu ne lungi peste măsură cu omilii înfumurate sau argumente străine. Când ne oprim să medităm și să ne rugăm asupra textului sacru, atunci suntem capabili să vorbim cu inima pentru a ajunge la inima persoanelor care ascultă, așa încât să exprimăm esențialul care este perceput și care produce rod. Să nu încetăm niciodată să dedicăm timp și rugăciune Sfintei Scripturi, pentru ca să fie primit „nu ca un cuvânt al oamenilor, ci așa cum este într-adevăr, ca pe cuvântul lui Dumnezeu” (1Tes 2,13).

Este bine ca și cateheții, prin slujirea pe care o ocupă de a ajuta să se crească în credință, să simtă urgența de a se reînnoi prin familiaritatea și studierea Sfintelor Scripturi, care să le permită să favorizeze un adevărat dialog între cei care-i ascultă și Cuvântul lui Dumnezeu.

6. Înainte de a ajunge la discipoli, închiși în casă, și de a-i deschide la înțelegerea Sfintei Scripturi (cf. Lc 24,44-45), Cel Înviat se arată la doi dintre ei de-a lungul drumului care duce de la Ierusalim la Emaus (cf. Lc 24,13-35). Relatarea evanghelistului Luca notează că este chiar ziua Învierii, adică duminica. Acei doi discipoli discută despre ultimele evenimente ale pătimirii și morții lui Isus. Drumul lor este marcat de tristețe și de dezamăgire, din cauza sfârșitului tragic al lui Isus. Speraseră în El ca Mesia eliberator, iar acum se aflau în fața scandalului celui Răstignit. Cu discreție, însuși Cel Înviat se apropie și merge cu discipolii, însă aceia nu-l recunosc (cf. v. 16). De-a lungul drumului, Domnul le pune întrebări, dându-și seama că n-au înțeles sensul pătimirii și morții sale; îi numește „nepricepuți și greoi de inimă” (v. 25) și „începând de la Moise și toți profeții, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el” (v. 27). Cristos este primul exeget! Nu numai Scripturile vechi au anticipat ceea ce El avea să realizeze, ci El însuși a voit să fie fidel acelui Cuvânt pentru a face evidentă unica istorie a mântuirii care își are în Cristos împlinirea.

7. De aceea, Biblia, ca Sfântă Scriptură, vorbește despre Cristos și îl vestește ca acela care trebuie să treacă prin suferințe pentru a intra în glorie (cf. v. 26). Nu o singură parte, ci toate Scripturile vorbesc despre El. Moartea și învierea sa sunt indescifrabile fără ele. Pentru aceasta, una din cele mai vechi mărturisiri de credință subliniază că „Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat și a înviat a treia zi, după Scripturi. Și i s-a arătat lui Chefa” (1Cor 15,3-5). Deoarece Scripturile vorbesc despre Cristos, ele permit să se creadă că moartea și învierea sa nu aparțin mitologiei, ci istoriei și se află în centrul credinței discipolilor săi.

Este profundă legătura dintre Sfânta Scriptură și credința credincioșilor. Deoarece credința provine din ascultare și ascultarea este centrată pe cuvântul lui Cristos (cf. Rom 10,17), invitația care rezultă este urgența și importanța pe care credincioșii trebuie să le rezerve ascultării Cuvântului Domnului fie în acțiunea liturgică, fie în rugăciunea și reflecția personală.

8. „Călătoria” Celui Înviat cu discipolii din Emaus se încheie cu cina. Misteriosul Călător acceptă cererea insistentă pe care i-o adresează cei doi: „Rămâi cu noi, pentru că este seară și ziua e de acum pe sfârșite” (Lc 24,29). Se așază la masă, Isus ia pâinea, rostește binecuvântarea, o frânge și le-o oferă. În acel moment ochii lor se deschid și îl recunosc (cf. v. 31).

Înțelegem din această scenă cât de indisolubilă este relația dintre Sfânta Scriptură și Euharistie. Conciliul Vatican II învață: „Biserica a venerat întotdeauna dumnezeieștile Scripturi, după cum a venerat și însuși trupul Domnului, neîncetând, mai ales în liturgia sacră, să primească pâinea vieții atât de la masa cuvântului lui Dumnezeu, cât și de la aceea a trupului lui Cristos și să o dea credincioșilor” (Dei Verbum, 21).

Frecventarea constantă a Sfintei Scripturi și celebrarea Euharistiei fac posibilă recunoașterea între persoane care își aparțin. Fiind creștini, noi suntem un singur popor care merge în istorie, întărit de prezența Domnului în mijlocul nostru care ne vorbește și ne hrănește. Ziua dedicată Bibliei vrea să fie nu „o dată pe an”, ci o dată pentru tot anul, pentru că avem nevoie urgentă să devenim familiari și intimi ai Sfintei Scripturi și ai Celui Înviat, care nu încetează să frângă Cuvântul și Pâinea în comunitatea credincioșilor. Pentru aceasta, avem nevoie să intrăm în familiaritate constantă cu Sfânta Scriptură, altminteri inima rămâne rece și ochii rămân închiși, afectați cum suntem de nenumărate forme de orbire.

Sfânta Scriptură și Sacramentele sunt inseparabile între ele. Când Sacramentele sunt introduse și luminate de Cuvânt, se manifestă mai clar ca destinație a unui drum unde însuși Cristos deschide mintea și inima să recunoaștem acțiunea sa mântuitoare. Este necesar, în acest context, să nu uităm învățătura care vine din Cartea Apocalipsului. Aici este învățat că Domnul stă la ușă și bate. Dacă cineva ascultă glasul său și îi deschide, El intră pentru a lua cina împreună (cf. 3,20). Cristos Isus bate la ușa noastră prin Sfânta Scriptură; dacă ascultăm și deschidem ușa minții și a inimii, atunci el intră în viața noastră și rămâne cu noi.

9. În Scrisoarea a doua către Timotei, care constituie într-un fel testamentul său spiritual, sfântul Paul recomandă colaboratorului său fidel să frecventeze constant Sfânta Scriptură. Apostolul este convins că „toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu și este de folos pentru a învăța, a convinge, a îndrepta, a educa în dreptate” (3,16). Această recomandare a lui Paul dată lui Timotei constituie o bază pe care constituția conciliară Dei Verbum tratează marea temă a inspirației Sfintei Scripturi, o bază din care reies îndeosebi finalitatea mântuitoare, dimensiunea spirituală și principiul întrupării pentru Sfânta Scriptură.

Amintind înainte de toate recomandarea lui Paul dată lui Timotei, Dei Verbum subliniază că toate „cărțile Scripturii transmit cu certitudine, cu fidelitate și fără eroare adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în textele sacre” (nr. 11). Deoarece acestea instruiesc în vederea mântuirii prin credința în Cristos (cf. 2Tim 3,15), adevărurile conținute în ele sunt de folos pentru mântuirea noastră. Biblia nu este o culegere de cărți de istorie, nici de cronică, ci este în întregime îndreptată spre mântuirea integrală a persoanei. Înrădăcinarea istorică de netăgăduit a cărților conținute în textul sacru nu trebuie să ne facă să uităm această finalitate primordială: mântuirea noastră. Totul este îndreptat spre această finalitate înscrisă în însăși natura Bibliei, care este compusă ca istorie de mântuire în care Dumnezeu vorbește și acționează pentru a merge în întâmpinarea tuturor oamenilor și a-i salva de rău și de moarte.

Pentru a ajunge la această finalitate mântuitoare, Sfânta Scriptură, sub acțiunea Duhului Sfânt, transformă în Cuvânt al lui Dumnezeu cuvântul oamenilor scris în manieră umană (cf. Dei Verbum, 12). Rolul Duhului Sfânt în Sfânta Scriptură este fundamental. Fără acțiunea sa, riscul de a rămâne închiși numai în textul scris ar fi mereu alarmant, făcând ușoară interpretarea fundamentalistă, de care trebuie să rămânem departe pentru a nu trăda caracterul inspirat, dinamic și spiritual pe care îl are textul sacru. Așa cum amintește apostolul: „litera ucide, pe când Duhul dă viață” (2Cor 3,6). Așadar, Duhul Sfânt transformă Sfânta Scriptură în Cuvânt viu al lui Dumnezeu, trăit și transmis în credința poporului său sfânt.

10. Acțiunea Duhului Sfânt nu se referă numai la formarea Sfintei Scripturi, ci lucrează și în cei care se pun în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Este importantă afirmația părinților conciliari conform căreia Sfânta Scriptură trebuie să fie „citită și interpretată întru același Duh în care a fost scrisă” (Dei Verbum, 12). Cu Isus Cristos revelarea lui Dumnezeu ajunge la

împlinirea sa și la plinătatea sa; și totuși, Duhul Sfânt continuă acțiunea sa. De fapt, ar fi reductiv să se limiteze acțiunea Duhului Sfânt numai la natura divin inspirată a Sfintei Scripturi și la diferiții săi autori. De aceea, este necesar să avem încredere în acțiunea Duhului Sfânt care continuă să realizeze o formă specială a sa de inspirație când Biserica învață Sfânta Scriptură, când magisteriul o interpretează autentic (cf. ibid., 10) și când fiecare credincios face din ea propria normă spirituală. În acest sens putem să înțelegem cuvintele lui Isus atunci când, discipolilor care confirmă că au priceput semnificația parabolelor sale, le spune: „De aceea orice cărturar instruit în ale împărăției cerurilor este asemenea stăpânului casei care scoate din tezaurul său lucruri noi și vechi” (Mt 13,52).

11. În sfârșit, Dei Verbum precizează că „cuvintele lui Dumnezeu, exprimate în limbi omenești, s-au făcut asemenea vorbirii omenești precum odinioară Cuvântul Tatălui veșnic, luând trupul slăbiciunii omenești, s-a făcut asemenea oamenilor” (nr. 13). Este ca și cum ar spune că Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu dă formă și sens relației dintre Cuvântul lui Dumnezeu și limbajul uman, cu condițiile sale istorice și culturale. În acest eveniment ia formă Tradiția, care este și ea Cuvânt al lui Dumnezeu (cf. ibid., 9). Adesea se riscă să se separe între ele Sfânta Scriptură și Tradiția, fără a înțelege că împreună sunt singurul izvor al Revelației. Caracterul scris al celei dintâi nu-i ia nimic din faptul că este pe deplin cuvânt viu; așa cum Tradiția vie a Bisericii – care îl transmite neîncetat în decursul secolelor din generație în generație – posedă acea carte sacră ca „regula supremă a credinței” (ibid., 21). De altfel, înainte de a deveni un text scris, Sfânta Scriptură a fost transmisă oral și menținută vie de credința unui popor care o recunoștea ca istorie a sa și principiu de identitate în mijlocul atâtor alte popoare. De aceea, credința biblică se întemeiază pe Cuvântul viu, nu pe o carte.

12. Atunci când Sfânta Scriptură este citită în același Duh cu care a fost scrisă, rămâne mereu nouă. Vechiul Testament nu este niciodată vechi, odată ce este parte din Noul Testament, pentru că totul este transformat de unicul Duh care-l inspiră. Întregul text sacru posedă o funcție profetică: el nu se referă la viitor, ci la prezentul celui care se hrănește din acest Cuvânt. Însuși Isus afirmă asta clar la începutul activității sale: „Astăzi s-a împlinit această Scriptură pe care ați ascultat-o cu urechile voastre” (Lc 4,21). Cel care se hrănește în fiecare zi din Cuvântul lui Dumnezeu devine, ca Isus, contemporan al persoanelor pe care le întâlnește; nu este tentat să cadă în nostalgii sterile în privința trecutului, nici în utopii lipsite de fundament în privința viitorului.

Sfânta Scriptură desfășoară acțiunea sa profetică înainte de toate față de cel care o ascultă. Ea provoacă dulceață și amărăciune. Revin în minte cuvintele profetului Ezechiel atunci când, invitat de Domnul să mănânce sulul cărții, destăinuie: „era în gura mea dulce ca mierea” (3,3). Și evanghelistul Ioan pe insula Patmos retrăiește aceeași experiență a lui Ezechiel de a mânca sulul cărții, dar adaugă ceva mai specific: „era în gura mea dulce ca mierea, dar după ce am mâncat-o, mi s-a umplut stomacul de amărăciune” (Ap 10,10).

Dulceața Cuvântului lui Dumnezeu ne determină să o oferim celor pe care-i întâlnim în viața noastră pentru a exprima certitudinea speranței pe care ea o conține (cf. 1Pt 3,15-16). La rândul său, amărăciunea este adesea oferită din constatarea a cât de greu devine pentru noi să trebuiască să-l trăim cu coerență, sau să experimentăm că el este refuzat pentru că nu este considerat valabil pentru a da sens vieții. De aceea, este necesar să nu ne obișnuim niciodată cu Cuvântul lui Dumnezeu, ci să ne hrănim cu el, pentru a descoperi și a trăi în profunzime relația noastră cu Dumnezeu și cu frații.

13. O provocare ulterioară care provine de la Sfânta Scriptură este aceea care se referă la caritate. În mod constant, Cuvântul lui Dumnezeu amintește de iubirea milostivă a Tatălui care le cere copiilor să trăiască în caritate. Viața lui Isus este exprimarea deplină și perfectă a acestei iubiri divine care nu ține nimic pentru sine, ci se oferă tuturor pe sine însăși. În parabola săracului Lazăr găsim o indicație prețioasă. Când Lazăr și bogatul mor, acesta, văzându-l pe sărac în sânul lui Abraham, cere să fie trimis la frații săi pentru ca să-i avertizeze să trăiască iubirea față de

aproapele, pentru a evita ca și ei să îndure aceleași chinuri. Răspunsul lui Abraham este înțepător: „Îl au pe Moise și pe Profeți: să asculte de ei” (Lc 16,29). A asculta Sfintele Scripturi pentru a practica milostivirea: aceasta este o mare provocare în fața vieții noastre. Cuvântul lui Dumnezeu este în măsură să deschidă ochii noștri pentru a ne permite să ieșim din individualismul care conduce la asfixie și la sterilitate, în timp ce deschide larg drumul împărtășirii și al solidarității.

14. Unul din episoadele cele mai semnificative ale relaționării dintre Isus și discipoli este relatarea Schimbării la față. Isus urcă pe munte ca să se roage cu Petru, Iacob și Ioan. Evangheliștii își amintesc că în timp ce fața și hainele lui Isus străluceau, doi oameni conversau cu El: Moise și Ilie, care întruchipau Legea și, respectiv, Profeții, adică Sfintele Scripturi. Reacția lui Petru, la acea viziune, este plină de uimire bucuroasă: „să facem trei colibe, una pentru tine, una pentru Moise și una pentru Ilie” (Lc 9,33). În acel moment, un nor îi acoperă cu umbra sa și discipolii sunt cuprinși de frică.

Schimbarea la față amintește de sărbătoarea corturilor, când Esdra și Nehemia citeau poporului textul sacru, după întoarcerea din exil. În același timp, ea anticipă gloria lui Isus ca pregătire pentru scandalul pătimirii, glorie divină care este evocată și de norul care-i învăluie pe discipoli, simbol al prezenței Domnului. Această Schimbare la față este asemănătoare cu aceea a Sfintei Scripturi, care se transcende pe ea însăși atunci când hrănește viața credincioșilor. Așa cum amintește Verbum Domini: „În recuperarea articulării între diferitele sensuri scripturistice devine deci decisivă sesizarea trecerii de la literă la spirit. Nu e vorba de o trecere automată și spontană; este nevoie mai degrabă de o depășire a literei” (nr. 38).

15. Pe drumul de primire a Cuvântului lui Dumnezeu, ne însoțește Maica Domnului, recunoscută ca fericită pentru că a crezut în împlinirea a ceea ce i-a spus Domnul (cf. Lc 1,45). Fericirea Mariei precedă toate fericirile rostite de Isus pentru cei săraci, cei mâhniți, cei blânzi, cei făcători de pace și cei care sunt persecutați, pentru că este condiția necesară pentru orice altă fericire. Niciun sărac nu este fericit pentru că este sărac; devine sărac dacă, asemenea Mariei, crede în împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu. Amintește acest lucru un mare discipol și maestru al Sfintei Scripturi, sfântul Augustin: „Cineva în mijlocul mulțimii, deosebit de cuprins de entuziasm, a exclamat: «Fericit sânul care te-a purtat». Iar Isus replică: «Mai degrabă fericiți cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl păzesc». Ca și cum ar spune: și mama mea, pe care tu o numești fericită, este fericită tocmai pentru că păzește însuși Cuvântul lui Dumnezeu prin intermediul căruia a fost făcută și care în ea s-a făcut trup” (Despre Evanghelia lui Ioan, 10, 3).

Fie ca duminica dedicată Cuvântului lui Dumnezeu, Biblia, să poată crește în poporul lui Dumnezeu familiaritatea religioasă și asiduă cu Sfintele Scripturi, așa cum învăța deja autorul sacru în timpurile din vechime: „Porunca aceasta este foarte aproape de tine, în gura ta și în inima ta, ca s-o împlinești” (Dt 30,14).

Dat la Roma, la Sfântul Ioan din Lateran, 30 septembrie 2019 în comemorarea liturgică a sfântului Ieronim,
la începutul celei de-a 1600-a aniversări a morții sale

FRANCISCUS

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *