Email: birou@prclugoj.ro   Tel / Fax: 0256 351 758  Tel: 256 353 487

Marturii Despre aprinderea lumanarii.

archive

Home Category : Mesaj

Exemple

Marturii Despre aprinderea lumanarii.

Asteptat de mult, pe data de 30. Noiembrie 2019, a avut loc un eveniment foarte important, Aprinderea Primei Lumanari de pe coroana de Advent in parohia noastra. Pentru mine, a fost un moment cu o incarcatura emotionala puternica si un moment de neuitat; fiecare moment al zilei a fost inedit prin faptul ca am putut fi in orice clipa inconjurati de tineri, preoti si credinciosi dornici sa-si impartaseasca vocatia, calea pe care au urmat-o impreuna cu Dumnezeu.
Toate momentele m-au impresionat si au fost patrunzatoare. Fiind coordonatoarea grupei 8 impreuna cu o doamna consilier, indreptandu-ne spre biserica reformata, am avut deosebita placere de a colabora cu tineri din diferite parohii si sa cantam impreuna. In momentul in care am ajuns la biserica reformata, am avut deosebita placere sa fim primiti cu caldura si ne-am putut bucura de momente de marturisire, cantece si o mica gustare impreuna cu ei. Pentru mine, faptul ca in acele cateva momente in care am fost impreuna, am fost uniti ca si credinciosi si am lasat de o parte diferentele intre culte au contat foarte mult.
Momentul adoratiei pentru mine a fost unul minunat, cred ca nu a fost intamplator, faptul ca, in grupa 8, am cunoscut un baiat timid, care venise pentru prima oara la o intalnire organizata cu biserica si mi-a spus ca nu se simte in largul lui, iar la extragerea inimioarei din cosulet, m-am bucurat cand am citit numele lui; am stiut ca este un semn si ca Dumnezeu are pregatit pentru mine ceva special; dupa sfanta liturghie, am avut deosebita placere sa aud din partea lui ca ar repeta cu placere o asa experienta, pentru ca a fost superb.
Pentru mine ziua de sambata, a fost una minunata, exact asa cum mi-am dorit si daca as putea exprima intr-o singura fraza aceasta experienta cred ca ar suna asa:
„Dumnezeu mereu este printre noi!”
Laura Ecaterina Cioban
Ziua de 30 noiembrie 2019 a fost o zi foarte importantă pentru parohia din Lugoj, deoarece am aprins prima lumânare de advent împreună cu alți 300 de tineri. Ceea ce m-a bucurat mult a fost faptul că grupa mea a putut merge la azilul Anitaheim și am putut să-i bucurăm pe bătrâni cu niște cântece și să aprindem împreună cu ei prima lumânare de pe coronița de advent. De asemenea, m-a bucurat și implicarea tinerilor din grupa mea pentru a le face această bucurie bătrânilor. Aș putea spune că și adorația a fost frumoasă și bine organizată de către tinerii din Timișoara, mi-a plăcut că pentru fiecare zi din advent s-a găsit o cauză pentru care să ne rugăm, ceea ce mi s-a părut ceva nou și foarte frumos de practicat. Un alt lucru care m-a bucurat a fost sfânta liturghie, care a fost celebrată de preasfântul episcop, iar predica a fost spusă de părintele Lazlo, secretarul episcopului, care, consider eu, a fost pe placul tinerilor și ne-a putut face mai conștienți de prezența adventului. O frază cu care am rămas după predică și pe care aș vrea s-o practic cât mai mult în acest adevent este: să nu fim atenți doar la noi, ci și la cei din jurul nostru, deoarece asta face adventul atât de special și important în viața noastră, să fim preocupați și de cei din jurul nostru.
 Keller Anamaria

Numere meu este Aranka si as vrea sa va impartasesc cateva ganduri de la aprinderea primei lumanari de pe coronita de advent si intalnirea cu tinerii. Pentru mine a fost o ocazie unica la care am ajutat si am participat cu drag. Am asteptat cu mare nerabdare si entuziasm aceasta zi. Inca de dimineata de cand au sosit primele grupuri am vazut in ochii si fetele lor bucuria si totodata nerabdarea ce se va intampla in aceasta zi. Apoi am plecat cu ei la biserica ortodoxa romana Adormirea Maicii Domnului. Pe drum am cantat, ne-am rugat si am incercat sa le fac cunoscute cateva locuri pe langa care am trecut, pentru a ne cunoaste putin orasul. Am vrut din tot sufletul sa ii fac sa simta ca apartin de noi, ca suntem un intreg, ei cu noi si noi cu ei, chiar daca doar pentru cateva ore sau pentru o singura zi, in acest fel vizibil.In cadrul liturghiei si la toate activitatile la care am participat impreuna, le-a placut si au spus ca vor veni si cu alte ocazii la Lugoj, le-a facut placere sa participe la acest eveniment. Mi-a placut si am ajutat cu mare drag la pregatire, la asteptarea si insotirea tinerilor.Multumesc.

 

Der 30. November 2019, ein spezielles Datum für unsere Gemeinde. Ist der tag, wenn alle Jugendliche aus unserer Umgebung beim einzünden des ersten Licht auf dem Adventkranz. Wir haben uns für dises Tag viel vorbereitet.

Um 8 Uhr begannen die ersten Büsse die Gäste herzubringen. Bei Eingang mussten die Gäste sich yun ihrer Gruppe einschreiben und danach bakamen sie einen heißen Tee und leckeres Kuchen.

Um 10 Uhr wurden wir in der Kirche gesammelt, um die nötie Informationen zu bekommen.

Danach machte sich jede Gruppe auf den Weg zu ihrer Ziel. Ich war in die 5. Gruppe und wirn gingen in der evangelische Kirche. Ich, als Lugoscher, wusste nicht, wo die evangelische Kirche ist.

Wir kamen zu der evangelische Kirche an.

Die kleine Gemeinde de evangelischen Kirche hat uns mit Freude gewartet. Zusammen haben wir ein Vater Unser gebeten und einige Lieder gesungen. Am ende unserers besuchs bekamen wir zu essen und für ihre Freundlichkeit schenkten wir Ihnen einen Adventkranz.

Als alle dabei waren, schauten wir uns alle Reisen deranderen Gruppen an.

Am Nachmittag bekamen wir einen leckeren Mittagessen und danach folgte die Anbetung, die von den Kindern von Temeswar vorbereitet wurde und sehr schön war.

Die heilige Messe, angeführt von unseren Bischof, war wunderschön. Für mich war es das erste mal, dass ich bei einer bischoflichen Messe Messsdiener war.

Für mich war dieser Tag ein erfolgreiches Tag, den ich nicht schnell vergessen werde.

Bucovan Mihnea.

 

Read More →
Exemple

„Creaţia aşteaptă cu nerăbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8,19)
Iubiţi fraţi şi surori,
În fiecare an, prin Maica Biserică, Dumnezeu „dăruieşte credincioşilor săi harul ca în fiecare
an, cu suflete curăţate de păcat, să aştepte plini de bucurie tainele sfinte ale învierii. Pentru ca
[…] să primească cu prisosinţă harul pe care tu îl reverşi asupra fiilor tăi” (Prefaţa pentru
Postul Mare, I). În acest mod putem merge, din Paşte în Paşte, spre împlinirea acelei mântuiri
pe care deja am primit-o graţie misterului pascal al lui Cristos: „căci în speranţă am fost
mântuiţi” (Rom 8,24). Acest mister de mântuire, deja activ în noi în timpul vieţii pământeşti,
este un proces dinamic care include şi istoria şi întreaga creaţie. Sfântul Paul ajunge să
spună: „Creaţia aşteaptă cu nerăbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8,19). În această
perspectivă aş vrea să ofer şi câteva idei de reflecţie, care să însoţească drumul nostru de
convertire în următorul Post Mare.
1. Răscumpărarea creaţiei
Celebrarea Triduum-ului Pascal al pătimirii, morţii şi învierii lui Cristos, culme a anului
liturgic, ne cheamă de fiecare dată să trăim un itinerar de pregătire, conştienţi că faptul de a
deveni conformi cu Cristos (cf. Rom 8,29) este un dar inestimabil al milostivirii lui
Dumnezeu.
Dacă omul trăieşte ca fiu al lui Dumnezeu, dacă trăieşte ca persoană răscumpărată, care se
lasă condusă de Duhul Sfânt (cf. Rom 8,14) şi ştie să recunoască şi să pună în practică legea
lui Dumnezeu, începând de la cea înscrisă în inima sa şi în natură, el face bine şi creaţiei,
cooperând şi la răscumpărarea sa. Pentru aceasta creaţia – spune sfântul Paul – are ca o
dorinţă foarte intensă ca să se manifeste fii ai lui Dumnezeu, adică roadele sale, destinaţi să
ajungă la maturizarea lor împlinită în răscumpărarea trupului uman însuşi. Când caritatea lui
Cristos transfigurează viaţa sfinţilor – duh, suflet şi trup -, acestea dau laudă lui Dumnezeu şi,
cu rugăciunea, contemplaţia, arta implică în asta şi creaturile, aşa cum demonstrează minunat
„Cântarea fratelui soare” a sfântului Francisc de Assisi (cf. Enciclica Laudato si’, 87). Însă în
această lume armonia generată de răscumpărare este şi încă ameninţată de forţa negativă a
păcatului şi a morţii.
2) Forţa distructivă a păcatului
De fapt, atunci când nu trăim ca fii ai lui Dumnezeu, adesea punem în practică
comportamente distructive faţă de aproapele şi faţă de celelalte creaturi – dar şi faţă de noi
înşine – considerând, mai mult sau mai puţin conştient, că putem să ne folosim de ele după
plăcerea noastră. Atunci necumpătarea o ia înainte conducând la un stil de viaţă care încalcă
limitele pe care condiţia noastră umană şi natura ne cer să le respectăm, urmând acele dorinţe
necontrolate care în cartea Înţelepciunii sunt atribuite păcătoşilor, adică celor care nu-l au pe
Dumnezeu ca punct de referinţă al acţiunilor lor, nici o speranţă pentru viitor (cf. 2,1-11).
Dacă nu suntem îndreptaţi încontinuu spre Paşte, spre orizontul Învierii, este clar că logica
lui totul şi imediat, a lui a avea tot mai mult ajunge să se impună.
Cauza fiecărui rău, ştim asta, este păcatul, care încă de la apariţia sa în mijlocul oamenilor a
întrerupt comuniunea cu Dumnezeu, cu ceilalţi şi cu creaţia, cu care suntem legaţi înainte de
toate prin trupul nostru. Rupându-se comuniunea cu Dumnezeu, s-a ştirbit şi raportul

armonios al fiinţelor umane cu mediul în care sunt chemaţi să trăiască, aşa încât grădina s-a
transformat într-un deşert (cf. Gen 3,17-18). Este vorba despre acel păcat care-l face pe om
să se considere dumnezeu al creaţiei, să se simtă stăpânul său absolut şi să o folosească nu
pentru scopul voit de Creator, ci pentru propriul interes, în dauna creaturilor şi a celorlalţi.
Când este abandonată legea lui Dumnezeu, legea iubirii, ajunge să se afirme legea celui mai
puternic asupra celui mai slab. Păcatul care locuieşte în inima omului (cf. Mc 7,20-23) – şi se
manifestă ca lăcomie, dorinţă pentru o bunăstare exacerbată, dezinteres faţă de binele altora
şi adesea şi faţă de binele propriu – duce la exploatarea creaţiei, persoanelor şi mediului după
acea lăcomie nesătulă care consideră orice dorinţă un drept şi care mai devreme sau mai
târziu va ajunge să-l distrugă şi pe cel care este dominat de ea.
3. Forţa vindecătoare a căinţei şi a iertării
Pentru aceasta, creaţia are necesitatea imperioasă ca să se reveleze fiii lui Dumnezeu, cei care
au devenit „nouă creaţie”: „Dacă cineva este în Cristos, este o creatură nouă: cele vechi au
trecut, iată, au devenit noi” (2Cor 5,17). De fapt, cu manifestarea lor şi creaţia înseşi poate
„face paştele”: să se deschidă la cerurile noi şi la pământul nou (cf. Ap 21,1). Şi drumul spre
Paşte ne cheamă tocmai să restaurăm faţa noastră şi inima noastră de creştini, prin căinţă,
convertire şi iertare, pentru a putea trăi toată bogăţia harului misterului pascal.
Această „nerăbdare”, această aşteptare a creaţiei va avea împlinire când se vor manifesta fiii
lui Dumnezeu, adică atunci când creştinii şi toţi oamenii vor intra cu hotărâre în acest
„travaliu” care este convertirea. Toată creaţia este chemată, împreună cu noi, să iasă „din
sclavia stricăciunii, spre libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8,21). Postul Mare este
semn sacramental al acestei convertiri. El îi cheamă pe creştini să întrupeze mai intens şi
concret misterul pascal în viaţa lor personală, familială şi socială, îndeosebi prin post,
rugăciune şi pomană.
A posti, adică a învăţa să schimbăm atitudinea noastră faţă de ceilalţi şi faţă de creaturi: de la
ispita de „a devora” totul pentru a sătura lăcomia noastră la capacitatea de a suferi din iubire,
care poate umple golul din inima noastră. A ne ruga pentru a şti să renunţăm la idolatria şi la
autosuficienţa eu-lui nostru şi a declara că avem nevoie de Domnul şi de milostivirea sa. A da
pomană pentru a ieşi din nesăbuinţa de a trăi şi a acumula totul pentru noi înşine, în iluzia de
a ne asigura un viitor care nu ne aparţine. Şi astfel să regăsim bucuria proiectului pe care
Dumnezeu a pus-o în creaţie şi în inima noastră, acela de a-l iubi pe el, pe fraţii noştri şi
întreaga lume şi de a găsi în această iubire adevărata fericire.
Iubiţi fraţi şi surori, „postul mare” al Fiului lui Dumnezeu a fost o intrare în deşertul creaţiei
pentru a o face să redevină acea grădină a comuniunii cu Dumnezeu care era înainte de
păcatul de la începuturi (cf. Mc 1,12-13; Is 51,3). Postul Mare al nostru să fie o reparcurgere
a aceluiaşi drum, pentru a duce speranţa lui Cristos şi creaţiei, care „va fi eliberată de sclavia
stricăciunii, spre libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8,21). Să nu lăsăm să treacă în
zadar acest timp favorabil! Să-i cerem lui Dumnezeu să ne ajute să punem în practică un
drum de adevărată convertire. Să abandonăm egoismul, privirea îndreptată spre noi înşine, şi
să ne îndreptăm spre Paştele lui Isus; să devenim aproapele fraţilor şi surorilor care sunt în
dificultate, împărtăşind cu ei bunurile noastre spirituale şi materiale. Astfel, primind în
concretul vieţii noastre victoria lui Cristos asupra păcatului şi asupra morţii, vom atrage şi
asupra creaţiei forţa sa transformatoare.

Din Vatican, 4 octombrie 2018 ,Sărbătoarea sfântului Francisc de Assisi
Franciscus , Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Read More →
Exemple

Se desfășoară în perioada 5-10 noiembrie 2018 vizita periodică ”ad Limina Apostolorum” a episcopilor catolici din România, în cadrul căreia este prevăzută o întrevedere comună cu papa Francisc.

Cetatea Vaticanului – A. Dancă
05 noiembrie 2018 – Vatican News. Cu Sfânta Liturghie celebrată în dimineața de luni, 5 noiembrie a.c., la mormântul Sfântului Petru, episcopii catolici din România au început vizita periodică la Scaunul Apostolic al Romei, numită canonic ”ad Limina Apostolorum”, ca semn al comuniunii de credință cu Sfântul Părinte. Celebrarea euharistică la mormântul Sf. Petru a fost prezidată de arhiepiscopul mitropolit de București, mons. Ioan Robu, vice-președinte al Conferinței Episcopilor din România.

Sunt prezenți la Roma toți episcopii romano-catolici și greco-catolici din țară, la care s-a alăturat episcopul Anton Coșa al diecezei de Chișinău. La vizita ”ad Limina” participă de departe, prin rugăciune și suferință, arhiepiscopul major de Făgăraș și Alba Iulia, cardinalul Lucian Mureșan, și episcopul eparhiei de Oradea, mons. Virgil Bercea, a căror prezență nu a fost posibilă din motive de sănătate.

Expresia latinească ”ad Limina Apostolorum” înseamnă ”la Mormintele Apostolilor” din Urbe: mormântul lui Petru, ”pescarul de oameni”, venerat în bazilica omonimă din Cetatea Vaticanului, și mormântul Sfântului Paul, ”apostolul neamurilor”, venerat în bazilica ”Sfântul Paul din afara Zidurilor”.

Pelerinajul episcopilor catolici la Mormintele Apostolilor arată comuniunea ierarhică a Bisericii din România cu Episcopul Romei, Succesorul Sfântului Petru. Potrivit tradiției, apostolul Petru și-a vărsat sângele pentru Cristos în timpul persecuției împăratului Nero, fiind răstignit cu capul în jos pe Colina Vaticanului. Umilului pescar din Galileea, Cristos, Fiul lui Dumnezeu, i-a spus odinioară în ținutul Cezareii lui Filip: ”Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea și porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).

Este prima vizită ”ad Limina” a episcopilor din România din timpul pontificatului papei Francisc și cea de-a cincea din ultimii 30 de ani. Celelalte patru s-au desfășurat în 1991 (18-22 martie), 1996 (2-8 decembrie), 2003 (24 februarie – 2 martie) și 2010 (8-13 februarie). Aceste vizite periodice sunt efectuate de toți episcopii din lume și au o cadență periodică de cinci ani. Decalajul vizitelor făcute de episcopii din România în ultimele trei decenii se datorează unor evenimente excepționale, precum memorabila călătorie apostolică a Sfântului Ioan Paul al II-lea în România (7-9 mai 1999), trecerea la Domnul a regretatului pontif polonez (2 aprilie 2005) și gestul istoric al papei Benedict al XVI-lea de a se retrage de la conducere Bisericii (11 februarie 2013).

De adăugat că înainte de instaurarea regimului comunist, ultima vizită de acest nivel a avut loc în 1937.

Momentul culminant al unei vizite ”ad Limina” îl reprezintă, așadar, întrevederea cu Succesorul lui Petru – ”videre Petrum”. Episcopii catolici din România se vor întâlni cu papa Francisc joi, 8 noiembrie. Între timp, prelații efectuează vizite de lucru la diferite departamente ale Curiei Romane. Pe agenda de luni se află vizitele la Congregația pentru cauzele sfinților și la Secretariatul de stat. Vizita se încheie sâmbătă, 10 noiembrie, cu Sf. Liturghie din bazilica papală Sfânta Maria cea Mare. Diferite evenimente pastorale și culturale au fost organizate cu această ocazie la Roma.

Read More →
Exemple

”Fiecare bărbat şi femeie, mai înainte de a avea o misiune, este o misiune; nimeni nu este atât de
sărac încât să nu poată da ceea ce are, dar încă mai înainte ceea ce este”.
Dragi tineri, împreună cu voi doresc să medităm asupra misiunii pe care Isus ne-a încredinţat-o.
Adresându-mă vouă, intenţionez să-i includ pe toţi creştinii care trăiesc în Biserică aventura
existenţei lor ca fii ai lui Dumnezeu. Ceea ce mă determină să vorbesc tuturor, dialogând cu voi,
este certitudinea că credinţa creştină rămâne mereu tânără când se deschide la misiunea pe care
Cristos ne-o încredinţează. "Misiunea revigorează credinţa" (enc. Redemptoris missio, 2), scria
sfântul Ioan Paul al II-lea, un papă care-i iubea atât de mult pe tineri şi li s-a dedicat mult lor.
Ocazia Sinodului pe care-l vom celebra la Roma în luna octombrie, lună misionară, ne oferă
oportunitatea de a înţelege mai bine, în lumina credinţei, ceea ce Domnul Isus vrea să vă spună
vouă tinerilor şi, prin voi, comunităţilor creştine.
Fiecare bărbat şi femeie este o misiune şi acesta este motivul pentru care ajunge să trăiască pe
pământ. A fi atraşi şi a fi trimişi sunt cele două mişcări pe care inima noastră, mai ales când este
tânără ca vârstă, le simte ca forţe interioare ale iubirii care promit viitor şi împing înainte existenţa
noastră. Nimeni nu simte asemenea tinerilor cât de mult viaţa erupe şi atrage. A trăi cu bucurie
propria responsabilitate pentru lume este o mare provocare. Cunosc bine luminile şi umbrele
faptului de a fi tineri şi dacă mă gândesc la tinereţea mea şi la familia mea, îmi amintesc de
intensitatea speranţei pentru un viitor mai bun. Faptul de a ne afla în această lume nu prin decizia
noastră ne face să intuim că există o iniţiativă care ne precede şi ne face să existăm. Fiecare dintre
noi este chemat să gândească la această realitate: "Eu sunt o misiune pe acest pământ şi pentru
aceasta mă aflu în această lume" (ex. ap. Evangelii gaudium, 273).
Biserica, vestind ceea ce a primit în dar (cf. Mt 10,8; Fap 3,6), poate împărtăşi cu voi, tinerii, calea
şi adevărul care conduc la sensul trăirii pe acest pământ. Isus Cristos, care a murit și a pentru noi,
se oferă libertăţii noastre şi o provoacă să caute, să descopere şi să vestească acest sens adevărat şi
deplin. Dragi tineri, nu vă fie teamă de Cristos şi de Biserica sa! În ei se află comoara care umple
viaţa de bucurie. Vă spun asta din experienţă: graţie credinţei am găsit fundamentul viselor mele şi
forţa de a le realiza. Am văzut multe suferinţe, multe forme de sărăcie care desfigurează feţele
atâtor fraţi şi surori. Şi totuşi, pentru cel care stă cu Isus, răul este o provocare de a iubi tot mai
mult. Mulţi bărbaţi şi femei, mulţi tineri s-au dăruit pe ei înşişi cu generozitate, uneori până la
martiriu, din iubire faţă de Evanghelie în slujba fraţilor. De la crucea lui Isus învăţăm logica divină
a oferirii de noi înşine (cf. 1Cor 1,17-25) ca vestire a Evangheliei pentru viaţa lumii (cf. In 3,16). A
fi înflăcăraţi de iubirea lui Cristos îl consumă pe cel care arde şi îl face să crească, îl luminează şi îl
încălzeşte pe cel care este iubit (cf. 2Cor 5,14). La şcoala Sfinţilor, care ne deschid spre orizonturile
vaste ale lui Dumnezeu, vă invit să vă întrebaţi în orice împrejurare: "Ce ar face Cristos în locul
meu?".
Şi voi, tinerii, prin Botez sunteţi mădulare vii ale Bisericii şi împreună avem misiunea de a duce
tuturor Evanghelia. Voi îmbobociţi la viaţă. A creşte în harul credinţei transmise nouă prin
sacramentele Bisericii ne implică într-un curent de generaţii de martori, în care înţelepciunea celui
care are experienţă devine mărturie şi încurajare pentru cel care se deschide spre viitor. Şi noutatea
tinerilor devine, la rândul său, sprijin şi speranţă pentru cel care este aproape de țelul drumului său.
În convieţuirea diferitelor vârste ale vieţii, misiunea Bisericii construieşte punţi inter-generaţionale,
în care credinţa în Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele constituie factori de unire profundă.

Această transmitere a credinţei, inimă a misiunii Bisericii, are loc aşadar prin "contagierea" iubirii,
unde bucuria şi entuziasmul exprimă sensul regăsit şi plinătatea vieţii. Răspândirea credinţei prin
atracţie cere inimi deschise, dilatate de iubire. Nu este posibil să se pună limite iubirii: iubirea este
tare ca moartea (cf. Ct 8,6). Şi această expresie generează întâlnirea, mărturia, vestirea; generează
împărtăşirea în caritate cu toţi cei care, departe de credinţă, se arată indiferenţi faţă de ea, uneori
adversari şi contrari. Ambientele umane, culturale şi religioase încă străine de Evanghelia lui Isus şi
de prezenţa sacramentală a Bisericii reprezintă periferiile extreme, "marginile pământului" spre
care, încă de la Paştele lui Isus, sunt trimişi discipolii săi misionari, cu certitudinea că îl au mereu
cu ei pe Domnul lor (cf. Mt 28,20; Fap 1,8). În aceasta constă ceea ce numim «missio ad gentes».
Periferia cea mai dezolată a umanităţii care are nevoie de Cristos este indiferenţa faţă de credinţă
sau chiar ura împotriva plinătăţii divine a vieţii. Orice sărăcie materială şi spirituală, orice
discriminare a fraţilor şi surorilor este întotdeauna o consecinţă a refuzării lui Dumnezeu şi a iubirii
sale.
Marginile pământului, dragi tineri, sunt pentru voi astăzi foarte relative şi tot mai uşor "navigabile".
Lumea digitală, reţelele sociale care ne impregnează şi ne parcurg, diluează graniţele, şterg hotarele
și distanţele, reduc diferenţele. Totul pare la îndemână, totul atât de apropiat şi imediat. Şi totuşi,
fără darul vieţilor noastre vom putea avea mii de contacte dar nu vom fi cufundaţi niciodată într-o
adevărată comuniune de viaţă. Misiunea până la marginile pământului cere dăruire de noi înşine în
vocaţia dăruită nouă de Cel care ne-a pus pe acest pământ (cf. Lc 9,23-25). Aş îndrăzni să spun că
pentru un tânăr care vrea să-l urmeze pe Cristos esenţialul este căutarea şi adeziunea la propria
vocaţie.
Mulţumesc tuturor realităţilor bisericești care vă permit să-l întâlniţi personal pe Cristos viu în
Biserica sa: parohiile, asociaţiile, mişcările, comunităţile călugăreşti, diferitele expresii ale slujirii
misionare. Mulți tineri găsesc în voluntariatul misionar o formă pentru a-i sluji pe "cei mai mici"
(cf. Mt 25,40), promovând demnitatea umană şi mărturisind bucuria de a iubi şi de a fi creştini.
Aceste experienţe bisericești fac în aşa fel încât formarea fiecăruia să nu fie numai pregătire pentru
propriul succes profesional, ci să dezvolte şi să îngrijească un dar al Domnului pentru a-i sluji mai
bine pe alţii. Aceste forme lăudabile de slujire misionară temporară sunt un început rodnic şi, în
discernământul vocaţional, vă pot ajuta să vă decideţi pentru dăruirea totală de voi înşivă ca
misionari.
Din inimi tinere s-au născut Operele Misionare Pontificale pentru a susţine vestirea Evangheliei la
toate neamurile, contribuind la creşterea umană şi culturală a multor popoare însetate de Adevăr.
Rugăciunile şi ajutoarele materiale, care sunt dăruite şi împărţite cu generozitate prin Operele
Misionare Pontificale, ajută Sfântul Scaun să facă în aşa fel încât aceia care primesc pentru propria
necesitate să poată, la rândul lor, să fie capabili să dea mărturie în propriul ambient. Nimeni nu este
aşa de sărac încât să nu poată da ceea ce are, dar încă mai înainte ceea ce este. Îmi place să repet
îndemnul pe care l-am adresat tinerilor chilieni: "Să nu crezi niciodată că nu ai nimic de dat sau că
nu ai nevoie de nimeni. Mulţi oameni au nevoie de tine, gândeşte-te la asta! Fiecare dintre voi să se
gândească în inima sa: mulţi oameni au nevoie de mine" (Sanctuarul din Maipu, 17 ianuarie 2018).
Dragi tineri, în luna misionară octombrie, în care se va desfăşura Sinodul dedicat vouă, va fi o altă
ocazie pentru a ne face discipoli misionari tot mai pasionaţi faţă de Isus şi misiunea sa, până la
marginile pământului. Mariei, Regina apostolilor, sfinţilor Francisc Xaveriu şi Tereza a Pruncului
Isus, fericitului Paul Manna, le cer să mijlocească pentru noi toţi şi să ne însoţească mereu». 19
octombrie 2018, 12:36

Read More →

În această seară am aflat trista veste a trecerii fulgerătoare la cele veşnice, în chiar această duminică a Preasfintei Treimi, 27.05.2018, a Pr. Martin Neagu (14.11.1967-27.05.2018), paroh de Caransebeş, secretar districtual al Decanatului de Severin. Bunul Dumnezeu să îl facă părtaş de odihna sa veşnică, în Împărăţia Cerurilor! 
«Bine, servitor bun şi credincios! Peste puţin ai fost credincios, te voi stabili peste multe. Intră în bucuria stăpânului tău!» 
(Mt. 25, 23)

Înmormântarea va fi miercuri dupa masa de la orele 16,00 în satul său natal Slatina Timiș.

Pr.Dr.Neagu Martin a fost capelan în parohia noastră timp de 5 ani, între 1993-1998. R.I.P!

Read More →
Exemple

„Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu” (Lc 1,30)
Dragi tineri,
Ziua Mondială a Tineretului din 2018 reprezintă un pas înainte în drumul de pregătire a celei internaţionale, care va avea loc în Panama în ianuarie 2019. Această nouă etapă a pelerinajului nostru cade în anul în care este convocată Adunarea Ordinară a Sinodului Episcopilor cu tem: Tinerii, credinţa şi discernământul vocaţional. Este o coincidenţă bună. Atenţia, rugăciunea şi reflecţia Bisericii vor fi îndreptate spre voi tinerii, în dorinţa de a percepe şi, mai ales, de „a primi” darul preţios care sunteţi voi pentru Dumnezeu, pentru Biserică şi pentru lume.
Aşa cum ştiţi deja, am ales să fim însoţiţi în acest itinerar de exemplul şi de mijlocirea Mariei, tânăra din Nazaret pe care Dumnezeu a ales-o ca Mamă a Fiului său. Ea merge cu noi spre Sinod şi spre ZMT din Panama. Dacă anul trecut ne-au condus cuvintele din cântarea sa de laudă – „Mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic” (Lc 1,49) – învăţându-ne să comemorăm trecutul, anul acesta încercăm să ascultăm împreună cu ea glasul lui Dumnezeu care revarsă curaj şi dăruieşte harul necesar pentru a răspunde la chemarea sa: „Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu” (Lc 1,30). Sunt cuvintele adresate de mesagerul lui Dumnezeu, arhanghelul Gabriel, Mariei, tânără simplă dintr-un mic sat din Galileea.
1. Nu te teme!
Cum este comprehensibil, apariţia neaşteptată a îngerului şi salutul său misterios: „Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine” (Lc 1,28), au provocat o puternică tulburare în Maria, surprinsă de această primă revelare a identităţii sale şi a vocaţiei sale, încă necunoscute de ea. Maria, ca alte personaje din Sfintele Scripturi, tremură în faţa misterului chemării lui Dumnezeu, care într-un moment o pune în faţa imensităţii propriului plan şi o face să simtă toată micimea sa de creatură umilă. Îngerul, citind în adâncul inimii sale, îi spune: „Nu te teme!”. Dumnezeu citeşte şi în interiorul nostru. El cunoaşte bine provocările pe care trebuie să le înfruntăm în viaţă, mai ales când suntem în faţa alegerilor fundamentale de care depinde ceea ce vom fi şi ceea ce vom face în această lume. Este „fiorul” pe care-l simţim în faţa deciziilor cu privire la viitorul nostru, cu privire la starea noastră de viaţă, cu privire la vocaţia noastră. În aceste momente rămânem tulburaţi şi suntem cuprinşi de atâtea temeri.
Şi voi tinerii, ce frici aveţi? Ce anume vă preocupă mai mult în profunzime? O frică „de substrat” care există în mulţi dintre voi este aceea de a nu fi iubiţi, voiţi, de a nu fi acceptaţi pentru ceea ce sunteţi. Astăzi, sunt mulţi tinerii care au senzaţia că trebuie să fie diferiţi de ceea ce sunt în realitate, în tentativa de a se adapta standardelor adesea artificiale şi de nedobândit. Fac continue „retuşuri fotografice” ale propriilor imagini, ascunzându-se în spatele măştilor şi identităţilor false, devenind ei înşişi aproape un „fake”. Există în mulţi obsesia de a primi cel mai mare număr posibil de „îmi place”. Şi din acest sentiment de nepotrivire apar atâtea frici şi incertitudini. Alţii se tem că nu reuşesc să găsească o siguranţă afectivă şi să rămână singuri. În mulţi, în faţa precarităţii muncii, intră frica de a nu reuşi să găsească o afirmare profesională satisfăcătoare, de a nu vedea realizate propriile vise. Sunt temeri foarte prezente astăzi în mulţi tineri, atât credincioşi cât şi necredincioşi. Şi chiar cei care au primit darul credinţei şi caută cu seriozitate propria vocaţie nu sunt desigur scutiţi de temeri. Unii gândesc: poate că Dumnezeu îmi cere sau îmi va cere prea mult; poate că, parcurgând drumul pe care mi-l indică El, nu voi fi fericit cu adevărat, sau nu voi fi la înălţimea a ceea ce îmi cere. Alţii se întreabă: dacă urmez calea pe care Dumnezeu mi-o arată, cine îmi garantează că voi reuşi s-o parcurg până la capăt? Mă voi descuraja? Voi pierde entuziasmul? Voi fi capabil să perseverez toată viaţa?
În momentele în care îndoieli şi frici se îngrămădesc în inima noastră, devine necesar discernământul. El ne permite să punem ordine în învălmăşeala gândurilor şi sentimentelor noastre, pentru a acţiona în mod corect şi prudent. În acest proces, primul pas pentru a depăşi fricile este acela de a le identifica în mod clar, pentru a nu ajunge să se piardă timp şi energii fiind pradă a fantomelor fără faţă şi fără consistenţă. Pentru aceasta, vă invit pe toţi să vă priviţi înăuntru şi să „daţi un nume” fricilor voastre. Întrebaţi-vă: astăzi, în situaţia concretă pe care o trăiesc, ce anume mă nelinişteşte, de ce anume mă tem mai mult? Ce anume mă blochează şi mă împiedică să merg înainte? Pentru ce nu am curajul să fac alegerile importante pe care ar trebui să le fac? Nu vă fie teamă să priviţi cu onestitate la fricile voastre, să le recunoaşteţi aşa cum sunt şi să vă confruntaţi cu ele. Biblia nu neagă sentimentul uman al fricii nici multele motive care pot s-o provoace. Lui Abraham i-a fost frică (cf. Gen 12,10 şu), lui Iacob i-a fost frică (cf. Gen 31,31; 32,8) şi tot aşa şi lui Moise (cf. Ex 2,14; 17,4), lui Petru (cf. Mt 26,69 şu) şi apostolilor (cf. Mc 4,38-40; Mt 26,56). Isus însuşi, deşi la un nivel incomparabil, a simţit frică şi angoasă (cf. Mt 26,37; Lc 22,44).
„De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?” (Mc 4,40). Această solicitare a lui Isus adresată discipolilor ne face să înţelegem cum adesea obstacolul în calea credinţei nu este necredinţa, ci frica. Munca de discernământ, în acest sens, după ce a identificat fricile noastre, trebuie să ne ajute să le depăşim deschizându-ne la viaţă şi înfruntând cu seninătate provocările pe care ea ni le prezintă. Pentru noi creştinii, în mod deosebit, frica nu trebuie să aibă niciodată ultimul cuvânt, ci să fie ocazia pentru a face un act de credinţă în Dumnezeu… precum şi în viaţă! Asta înseamnă a crede în bunătatea fundamentală a existenţei pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o, a avea încredere că El conduce la un sfârşit bun şi prin circumstanţe şi vicisitudini adesea misterioase pentru noi. În schimb dacă alimentăm fricile, vom tinde să ne închidem în noi înşine, să ne baricadăm pentru a ne apăra de tot şi de toţi, rămânând parcă paralizaţi. Trebuie reacţionat! Să nu ne închidem niciodată! În Sfintele Scripturi găsim de 365 de ori expresia „nu vă temeţi”, cu toate variantele sale. Ca şi cum ar spune că în fiecare zi din an Domnul ne vrea liberi de frică.
Discernământul devine indispensabil când este vorba de căutarea propriei vocaţii. De fapt, aceasta de cele mai multe ori nu este imediat clară sau complet evidentă, ci este înţeleasă puţin câte puţin. Discernământul de făcut, în acest caz, nu trebuie înţeles ca un efort individual de introspecţie, unde scopul este acela de a cunoaşte mai bine mecanismele noastre interioare pentru a ne întări şi a ajunge la un anumit echilibru. În acest caz persoana poate deveni mai puternică, dar rămâne oricum închisă în orizontul limitat al posibilităţilor sale şi al vederilor sale. În schimb vocaţia este o chemare de sus şi discernământul în acest caz constă mai ales în deschiderea spre Celălalt care cheamă. Este necesară atunci tăcerea rugăciunii pentru a asculta glasul lui Dumnezeu care răsună în conştiinţă. El bate la uşa inimilor noastre, aşa cum a făcut cu Maria, doritor să lege prietenie cu noi prin rugăciune, să ne vorbească prin Sfintele Scripturi, să ne ofere milostivirea sa în sacramentul Reconcilierii, să se facă una cu noi în Împărtăşania euharistică.
Dar este importantă şi confruntarea şi dialogul cu ceilalţi, fraţii noştri şi surorile noastre în credinţă, care au mai mult experienţă şi ne ajută să vedem mai bine şi să alegem între diferitele opţiuni. Tânărul Samuel, când aude glasul Domnului, nu-l recunoaşte imediat şi de trei ori aleargă la Eli, bătrânul preot, care la sfârşit îi sugerează răspunsul corect de dat la chemarea Domnului: „Dacă vei mai fi chemat, spune: «Vorbeşte, Doamne, căci slujitorul tău ascultă»” (1Sam 3,9). În îndoielile voastre, să ştiţi că puteţi să vă bazaţi pe Biserică. Ştiu că există buni preoţi, consacraţi şi consacrate, credincioşi laici, dintre care mulţi tineri la rândul lor, care ca fraţi şi surori mai mari în credinţă pot să vă însoţească; însufleţiţi de Duhul Sfânt vor şti să vă ajute să descifraţi îndoielile voastre şi să citiţi planul vocaţiei voastre personale. „Celălalt” nu este numai călăuza spirituală, ci este şi cel care ne ajută să ne deschidem la toate bogăţiile infinite ale existenţei pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Este necesar să deschidem spaţii în oraşele şi comunităţile noastre pentru a creşte, pentru a visa, pentru a privi orizonturi noi! Să nu pierdem niciodată gustul de a ne bucura de întâlnire, de prietenie, gustul de a visa împreună, de a merge cu alţii. Creştinilor autentici nu le este frică să se deschidă altora, să împărtăşească spaţiile lor vitale transformându-le în spaţii de fraternitate. Dragi tineri, nu lăsaţi ca razele tinereţii să se stingă în întunericul unei camere închise în care singura fereastră pentru a privi lumea este aceea a computerului sau a smartphone-ului. Deschideţi larg porţile vieţii voastre! Spaţiile şi timpurile voastre sunt locuite de persoane concrete, relaţii profunde, cu care puteţi să împărtăşiţi experienţe autentice şi reale în cotidianul vostru.
2. Marie!
„Eu te-am chemat pe nume” (Is 43,1). Primul motiv pentru a nu ne teme este tocmai faptul că Dumnezeu ne cheamă pe nume. Îngerul, mesager al lui Dumnezeu, a chemat-o pe Maria pe nume. A da nume îi aparţine lui Dumnezeu. În opera creaţiei, El cheamă la existenţă fiecare creatură cu numele său. În spatele numelui există o identitate, ceea ce este unic în fiecare lucru, în fiecare persoană, acea esenţă intimă pe care numai Dumnezeu o cunoaşte până în profunzime. Această prerogativă divină a fost împărtăşită după aceea cu omul, căruia Dumnezeu i-a acordat să dea un nume animalelor, păsărilor şi chiar propriilor copii (Gen 2,19-21; 4,1). Multe culturi împărtăşesc această viziune biblică profundă recunoscând în nume revelarea misterului mai profund al unei vieţi, semnificaţia unei existenţe.
Când cheamă o persoană pe nume, Dumnezeu îi revelează în acelaşi timp vocaţia sa, proiectul său de sfinţenie şi de bine, prin care acea persoană va deveni un dar pentru alţii şi care o va face unică. Şi atunci când Domnul vrea să lărgească orizonturile unei vieţi, alege să dea persoanei chemate un nume nou, cum face cu Simon, numindu-l „Petru”. De aici a venit obiceiul de a asuma un nume nou atunci când se intră într-un ordin călugăresc, pentru a indica o nouă identitate şi o nouă misiune. Deoarece este personală şi unică, chemarea divină cere de la noi curajul de a ne elibera de presiunea omologatoare a locurilor comune, pentru ca viaţa noastră să fie cu adevărat un dar original şi irepetabil pentru Dumnezeu, pentru Biserică şi pentru alţii.
Dragi tineri, faptul de a fi chemaţi pe nume este aşadar un semn al marii noastre demnităţi în ochii lui Dumnezeu, al predilecţiei sale faţă de noi. Şi Dumnezeu cheamă pe fiecare dintre voi pe nume. Voi sunteţi „tu”-ul lui Dumnezeu, preţioşi în ochii săi, vrednici de stimă şi iubiţi (cf. Is 43,4). Primiţi cu bucurie acest dialog pe care Dumnezeu vi-l propune, acest apel pe care El vi-l adresează chemându-vă pe nume.
3. Ai aflat har la Dumnezeu
Motivul principal pentru care Maria nu trebuie să se teamă este pentru că a aflat har la Dumnezeu. Cuvântul „har” ne vorbeşte despre iubire gratuită, nedatorată. Cât de mult ne încurajează să ştim că nu trebuie să merităm apropierea şi ajutorul lui Dumnezeu prezentând cu anticipaţie un „curriculum de excelenţă”, plin de merite şi de succese! Îngerul îi spune Mariei care deja a aflat har la Dumnezeu, nu că îl va obţine în viitor. Şi aceeaşi formulare a cuvintelor îngerului ne fac să înţelegem că harul divin este continuativ, nu este ceva trecător sau momentan, şi pentru aceasta nu va dispare niciodată. Şi în viitor tot harul lui Dumnezeu ne va susţine, mai ales în momentele de încercare şi de întuneric.
Prezenţa continuă a harului divin ne încurajează să îmbrăţişăm cu încredere vocaţia noastră, care cere o angajare de fidelitate de reînnoit în fiecare zi. De fapt, drumul vocaţiei nu este lipsit de cruci: nu numai îndoielile de la început, ci şi ispitele frecvente care se întâlnesc de-a lungul drumului. Sentimentul de nepotrivire îl însoţeşte pe discipolul lui Cristos până la sfârşit, dar el ştie că este asistat de harul lui Dumnezeu.
Cuvintele îngerului coboară asupra fricilor umane dizolvându-le cu forţa veştii bune pe care o aduc: viaţa noastră nu este pură întâmplare şi simplă luptă pentru supravieţuire, ci fiecare dintre noi este o istorie iubită de Dumnezeu. Faptul de a fi „aflat har în ochii săi” înseamnă că Creatorul observă o frumuseţe unică în fiinţa noastră şi are un plan magnific pentru existenţa noastră. Această conştiinţă nu rezolvă desigur toate problemele sau nu elimină incertitudinile vieţii, ci are forţa de a o transforma în profunzime. Necunoscutul pe care ni-l rezervă ziua de mâine nu este o ameninţare obscură din care trebuie să supravieţuim, ci un timp favorabil care ne este dat pentru a trăi unicitatea vocaţiei noastre personale şi a o împărtăşi cu fraţii noştri şi surorile noastre în Biserică şi în lume.
4. Curaj în prezent
Din certitudinea că harul lui Dumnezeu este cu noi provine forţa de a avea curaj în prezent: curaj pentru a duce înainte ceea ce Dumnezeu ne cere aici şi acum, în orice domeniu al vieţii noastre; curaj pentru a îmbrăţişa vocaţia pe care Dumnezeu ne-o arată; curaj pentru a trăi credinţa noastră fără a o ascunde sau a o diminua.
Da, când ne deschidem la harul lui Dumnezeu, imposibilul devine realitate. „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?” (Rom 8,31). Harul lui Dumnezeu atinge ziua de azi ai vieţii voastre, vă „cuprinde” aşa cum sunteţi, cu toate temerile şi limitele voastre, dar revelează şi planurile minunate ale lui Dumnezeu! Voi tinerii aveţi nevoie să simţiţi că într-adevăr cineva are încredere în voi: să ştiţi că papa are încredere în voi, că Biserica are încredere în voi! Şi voi, aveţi încredere în Biserică!
Tinerei Maria i-a fost încredinţată o misiune importantă tocmai pentru că era tânără. Voi tinerii aveţi forţă, treceţi printr-o fază a vieţii în care desigur că nu lipsesc energiile. Folosiţi această forţă şi aceste energii pentru a îmbunătăţi lumea, începând de la realităţile mai apropiate de voi. Doresc ca în Biserică să vă fie încredinţate responsabilităţi importante, să se aibă curajul de a vă lăsa spaţiu; şi voi, pregătiţi-vă să asumaţi aceste responsabilităţi.
Vă invit să mai contemplaţi iubirea Mariei: o iubire grijulie, dinamică, concretă. O iubire plină de îndrăzneală şi proiectată în întregime spre dăruirea de sine. O Biserică pătrunsă de aceste calităţi mariane va fi mereu Biserică în ieşire, care merge dincolo de propriile limite şi graniţe pentru a face să se reverse harul primit. Dacă ne vom lăsa contagiaţi de exemplul Mariei, vom trăi în concret acea caritate care ne determină să-l iubim pe Dumnezeu mai presus de orice şi de noi înşine, să iubim persoanele cu care împărtăşim viaţa zilnică. Şi vom iubi şi pe cel care ni s-ar putea părea în sine mai puţin vrednic de iubit. Este o iubire care se face slujire şi dăruire, mai ales faţă de cei mai slabi şi cei mai săraci, care transformă feţele noastre şi ne umple de bucurie.
Aş vrea să închei cu frumoasele cuvinte ale sfântului Bernard într-o vestită omilie a sa despre misterul Bunei Vestiri, cuvinte care exprimă aşteptarea întregii omeniri pentru răspunsul Mariei: „Ai auzit, Fecioară, că vei zămisli şi vei naşte un fiu; ai auzit că aceasta va fi nu de la un om, ci de la Duhul Sfânt. Îngerul aşteaptă răspunsul; […] Aşteptăm şi noi, Stăpână, cuvântul milostivirii. […] Prin răspunsul tău scurt, putem fi recreaţi şi chemaţi din nou la viaţă. […] Răspunsul tău îl aşteaptă lumea întreagă, care este prosternată la genunchii tăi. […] Grăbeşte-te, Fecioară, să dai răspunsul” (Om. 4, 8: Opera omnia, ed. Cisterc. 4, 1966, 53-54).
Preaiubiţi tineri, Domnul, Biserica, lumea, aşteaptă şi răspunsul vostru la chemarea unică pe care o are fiecare în această viaţă! În timp ce se apropie ZMT din Panama, vă invit să vă pregătiţi pentru această întâlnire a noastră cu bucuria şi entuziasmul celui care vrea să fie părtaş de o mare aventură. ZMT este pentru cei curajoşi! Nu pentru tineri care caută numai comoditatea şi care se dau înapoi în faţa dificultăţilor. Acceptaţi provocarea?
Din Vatican, 11 februarie 2018
Duminica a VI-a din timpul de peste an
Comemorarea Sfintei Fecioare Maria de la Lourdes
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
(Dupa ercis.ro)

Read More →
Exemple

Atenție la falșii profeți!
Postul Mare este un timp prielnic pentru a ne da seama dacă inima noastră este amenințată de minciunile falșilor profeți, care riscă să stingă în noi iubirea, și să remediem prin rugăciune, pomană și post. Pe Muntele Măslinilor, la începutul pătimirii sale, Isus răspunde la una din întrebările discipolilor și, anunțând, o ”mare încercare”, descrie situația în care ar putea să ajungă comunitatea celor care cred. ”În fața unor evenimente dureroase – observă Sfântul Părinte – ”unii falși profeți îi vor înșela pe mulți, până într-acolo încât ar putea să stingă în inimi dragostea, centrul întregii Evanghelii”. De aici, întrebarea papei: cine sunt falșii profeți din zilele noastre? Unii, se afirmă în mesaj, sunt ca ”vrăjitorii de șerpi”, ”profită de emoțiile oamenilor pentru a face sclave persoanele și a le duce unde vor ei”. Îi atrag pe bărbați și femei prin ”ademenirile plăcerii de câteva clipe, care este confundată cu fericirea”, sau prin ”amăgirea banului, care îi face sclavi ai profitului sau ai intereselor meschine”.

Șarlatani care ”tratează” suferința cu droguri și realitatea virtuală
Alți falși profeți sunt ”șarlatanii” care ”oferă soluții simple și imediate la suferințe”, dar care se dovedesc ”cu totul ineficiente”. Celor tineri ”este oferit falsul remediu al drogurilor, al relațiilor de unică folosință, al câștigurilor facile dar necinstite”. Sau amăgirea ”unei vieți complet virtuale, în care raporturile par să fie mai simple și rapide, pentru a se arăta apoi în mod dramatic lipsite de sens”. Sunt înșelători, care oferă lucruri fără valoare și iau ceea ce este mai prețios precum ”demnitatea, libertatea și capacitatea de a iubi”. Este ”înșelăciunea vanității” care vine de la diavol, ”părintele minciunii”. Ne revine nouă să discernem inima noastră și ”să analizăm dacă este amenințată de minciuna acestor falși profeți”. Trebuie să învățăm să recunoaștem ceea ce lasă înăuntrul nostru o amprentă bună pentru că aceasta”vine de la Dumnezeu și este valabilă cu adevărat pentru binele nostru”.

Diavolul locuiește în gerul iubirii sufocate
După cum își închipuia Dante Alighieri în ”Infern”, diavolul stă așezat pe un tron de gheață pentru că ”locuiește în gerul iubirii sufocate”. Care sunt semnalele care ne arată că în noi iubirea riscă să se răcească și să se stingă? Mai întâi de toate, ”pofta de bani”, care vine după ce l-am respins pe Dumnezeu și am refuzat să mai căutăm mângâierea în El, preferând dezolarea noastră în locul întăririi care vine din Cuvântul său. Un refuz care se preschimbă în violență împotriva celor considerați o amenințare la certitudinile noastre: ”copilul încă nenăscut, vârstnicul bolnav, oaspetele în trecere, străinul, dar și aproapele care nu corespunde așteptărilor noastre”.

Dragostea rece dăunează Creației și Comunităților noastre
Dacă dragostea se răcește, are de suferit și mediul înconjurător, Creația. ”Pământul este otrăvit de gunoaiele aruncate din neglijență și interes”. Mările, poluate, acoperă ”resturile atâtor naufragiați ai migrațiilor forțate”. Cerurile ”sunt brăzdate de mașini care fac să plouă unelte de moarte”. Iar în comunitățile noastre – citând exortația sa ”Evangelii gaudium” – aduce nepăsarea egoistă, pesimismul steril, tentația de a se izola și de a se angaja în neîncetate războaie fratricide, mentalitatea mundană” care te face să te ocupi doar de aparență, diminuând astfel râvna misionară.

Remediile: rugăciunea, pomana și postul
Dacă vedem aceste semnale în noi și în jurul nostru să ne amintim că Biserica oferă pe parcursul Postului Mare ”dulcele remediu al rugăciunii, pomenii și postului”. Prin rugăciune, ”îi permitem inimii noastre să descopere minciunile” prin care ne înșelăm pe noi înșine. Pomana, care ne eliberează de lăcomie, ar trebui să devină pentru toți ”un adevărat stil de viață”. Cât aș vrea – mărturisește papa– ca ”în fața fiecărui frate care ne cere un ajutor, să ne gândim că acolo se află o chemare din partea divinei Providențe”. Dacă astăzi Dumnezeu se folosește de mine ”ca să ajute un frate, cum nu va avea grijă mâine și ne necesitățile mele?”. În fine, postul care ne dezarmează, ne face să creștem, ”ne trezește, ne face mai atenți la Dumnezeu și la aproapele” și retrezește voința de a asculta de Dumnezeu, unicul care poate să îndestuleze foamea noastră.

”24 de ore pentru Domnul”: adorație euharistică și spovadă
Papa face un apel și celor care nu sunt catolici, dar sunt ”deschiși la glasul lui Dumnezeu”. ”Dacă sunteți ca și noi mâhniți de înmulțirea nelegiuirii în lume”, dacă vă îngrijorează gerul care paralizează inimile și faptele, dacă vedeți că dispare simțul omeniei, alăturați-vă nouă pentru a-l invoca împreună pe Dumnezeu”, a posti împreună cu noi și a dărui ceea ce puteți pentru a-i ajuta pe frați”. Iar pentru cei care fac parte din Biserică, Sfântul Părinte le amintește o bună ocazie de a reîncepe să iubească: inițiativa ”24 de ore pentru Domnul”. În cadrul acestei manifestări, în fiecare dieceză, vineri 9 și sâmbătă 10 martie, cel puțin o biserică va fi deschisă pe durata celor 24 de ore ale zilei pentru adorația euharistică și spovadă. Făcând astfel, încheie papa Francisc, în noaptea de Paști, lumina lumânării pascale va risipi cu adevărat întunericul, iar ascultarea Cuvântului Domnului și primirea Pâinii euharistice ”va permite inimii noastre să ardă din nou de credință, speranță și dragoste”.
( Din radio vaticana – A. Di Bussolo – A. Dancă)

Read More →